sâmbătă, 20 iulie 2013

Sub aceeaşi stea de John Green


Sub aceeaşi stea
Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?
Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că, de când se ştie, a fost „în fază terminală“. Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.
Părerea mea: A fost o carte bună, care efectiv te făcea să uiţi de suferinţa prin care cei doi adolescenţi trec, dar la final te făcea să conşientizezi că noi, majoritatea celorlalţi muritori de rând, avem o viaţă mult mai sănătoasă decât a lor şi nu facem nimic altceva decât să o irosim. 
Pe parcursul cărţii, mai ales spre final, plângeam şi râdeam în acelaşi timp, dar nu ajungeam să conştietizez asta decât după ce mă trezea cineva din tranşa în care intram. 
Mă rog, nu pot să spun că e perfectă sau că e "ca la carte", pentru că nu e. Are anumite pasaje şi aspecte care mie nu mi-au plăcut în mod special, dar asta nu este decât o chestie de opinie şi ar fi inutil să le spun aici pe toate, pentru că v-ar influenţa perspectiva asupra cărţii într-un mod care poate nu ar fi tocmai cel mai bun.
Cred că cel mai mult mi-a plăcut povestirea după moartea lui Augustus. Bine, mi-a plăcut şi înainte, pentru că Augustus e un dulce, însă după moartea sa, felul în care autorul a descris sentimentele şi etapa prin care trecea Hazel mi s-a părut incredibil de frumos şi special. Nişte cuvinte atât de simple şi aparent impasibile, m-au cuprins în profunzimea lor atât de mult încât la un moment dat am ajuns să mă simt eu Hazel şi eu să trec prin tot ce trece ea. Mi-a plăcut şi că nu s-a creat o atmosferă şi mai dramatică decât deja era prin acţiunea şi ideea propriu-zisă şi îi dau o bilă albă lui Green pentru asta şi pentru modul incredibil prin care i-a reflectat sentimentele lui Hazel.
Mi s-a părut un pic absurd chestia cu metafora, adică faptul că Augustus fuma, dar de fapt nu fuma şi "sfida moartea". În fine, ăsta nu este decât un aspect minor în toată complexitatea cărţii. 
"Ele nu te ucid dacă nu le aprinzi. [...] Iar eu niciodată n-am aprins vreuna. E o metaforă, înţelegi? Pui lucrul ucigător drept între dinţi, dar nu-i dai puterea să-şi înfăptuiască omorul."
Cred că singurul cuvânt prin care pot caracteriza personajele este atipic. Fiecare este conturat în maniera proprie şi cu o personalitate atât de reală, încât uiţi la un moment dat că ele nu fac parte, în fond, decât dintr-o ficţiune.
Nu e o carte extraordinară, dar este o carte cu priză la public, iar Green ştie ce şi cum să facă pentru a câştiga dragostea şi atenţia cititorilor.Tumblr-ul vuieşte încontinuu cu cărţi de-ale lui.
Într-un final, mi-a plăcut. Mult. Îmi amintesc că la final rămăsesem complet fără cuvinte şi aveam o senzaţie tare stranie şi nu ştiam dacă să plâng sau să râd sau dacă să rămân impasibilă.
O recomand tuturor, pentru că Hazel are un mod de a exprima sentimentele foarte matur, dar în acelaşi timp rămâne şi o adolescentă din punct de vedere al gândirii şi de aceea cred că şi oamenii mai maturi ar putea să o citească.  

Nota mea: 4,7/5

vineri, 12 iulie 2013

Mare Tranquillitatis de Katja Millay

Fostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul – identitatea, spiritul, dorința de a trăi – să plătească pentru asta.
Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.
Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa nouă colegă de școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până când nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu cât o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.
Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional și despre miracolul celei de-a doua șanse.
 
Părerea mea: Este ultima mea carte citită şi ştiu că ar trebui să fac recenzii la alte cărţi, însă pur şi simplu nu-mi pot dezlipi gândul de la această carte. 
Înainte să mi-o precomand şi, evident, să o citesc, am citit destul de multe recenzii despre ea. Dintre toate postările citite despre cartea asta, nu am găsit nici măcar una care să spună că nu e frumoasă sau măcar să evidenţieze un astept neplăcut al cărţii. Evident, eu, citind de atâta timp numai cărţi din gloată şi supramediatizate, am fost destul de neîncrezătoare şi am spus că nu se poate să fie chiar aşa, dar nu, m-am convins că nu am mai citit în viaţa mea o carte mai bună şi poate nu voi mai avea curând şansa să citesc o carte la fel. 
Este o carte pe care trebuie să o înţelegi înainte de a o citi. 
Lectura este emoţionantă şi crudă, dar Millay te face să  iubeşti toată suferinţa pe care ţi-o provoacă fiecare sentiment absolut sfâşietor ar personajelor. Personajele sunt atât de mature şi au trăit în 18 ani mai multe decât au trăit alţii într-o viaţă, dar totuşi, autoarea nu i-a conturat ca pe nişte victime ale societăţii, ce în fond sunt, ci a făcut în aşa fel încât să fie demne de toată admiraţia cititorului. 
Cred că e prima carte la care am fost la un pas să plâng şi asta înseamnă pentru mine înseamnă ceva. 
Autoarea are un stil de scris atât de curat şi de frumos încât cu doar câteva cuvinte îţi sfâşie sufletul în două, dar ţi-l repară la loc cu alte câteva. Superb! 
Nu cred ca pot să aleg între Nasya şi Josh pentru că amâdoi m-au surprins şi m-au emoţionat în egală măsură. Sunt cred că cele mai temperamentale personaje pe care le-am citit vreodată într-o carte. Momentul când Nastya a venit acasă la Josh să îi spună că a ajutat-o să îşi distrugă şi ultimul lucru pur din ea, mi s-a părut epic. Răbufnirea emoţională a lui Josh mi s-a părut perfect descrisă şi în ciuda siituaţiei atât de dramatice eram în culmea fericirii că am surprins o frântură din adolescentul tipic care trebuie sa fie el. Nu cred că pot să argumentez în câteva cuvinte toate semnificaţiile pe care mi-a transmis-o autoarea în urma scenei ăsteia.
Titlul mi se pare atât de frumos şi mi-a plăcut la nebunie cum a făcut legătura cu cartea. Coperta românească o urăsc, dar mă uit la cea din America şi-mi mai trece. :))
- Dac-am avea acum un telescop, aş putea să-ţi arăt Marea Liniştii. Mare Tranquillitatis, adaugă ea, arătându-mi spre cer. Vezi? Acolo sus, pe lună. Dar nu poţi să-ţi dai bine seama de aici.
- De-asta ai tu imaginea cu luna în camera ta? o întreb. [...]
- O ţin acolo ca să-mi aducă aminte că e o vrăjeală. Mi s-a părut, după nume, un loc minunat, paşnic. Ca unul în care ai vrea să te duci după ce mori. Linişte şi apă pretutindeni. Un loc care să te înghitp şi să te accepte, orice-ar fi. Asta era imaginea mea despre ea.
 Trailer-ul. Neoficial, dar perfect!

O recomand: Nu cred că o pot recomanda unei categorii de oameni, pentru că clar nu este o carte pentru orice tip de adolescent. După cum am mai spus, mai întâi trebuie să o înţelegi, şi apoi să o citeşti. :) 

Nota mea: 5+/5 

joi, 4 iulie 2013

10 lucruri pe care le-am făcut (şi probabil nu ar fi trebuit) de Sarah Mlynowski


Zece lucruri pe care le-am făcut (şi probabil n-ar fi trebuit)
 Dacă i se oferă ocazia, care fată de șaisprezece ani n-ar profita de șansa de a se muta acasă la o prietenă și de a trăi amândouă fără supravegherea părinților? Cu toate că „ocazie” poate să nu fie termenul potrivit, din moment ce April a trebuit să-i spună tatălui ei un foarte mărunt neadevăr, ca s-o facă să devină posibilă (vezi #1: Ne-am mințit părinții). Însă ea și colocatara ei, Vi, sunt pe deplin responsabile și capabile să-și poarte singure de grijă. Cum de-au ajuns la „Am chiulit de la școală” (#3), „Am dat o petrecere trăsnită” (#8), „Am cumpărat un jacuzzi” (#4), și, hm, „Am adăpostit o fugară” (#7), cam este un mister până și pentru ele.

În această amuzantă și dulce-amăruie poveste, Sarah Mlynowski sondează mintea și sufletul unei fete care rămâne pentru prima oară pe cont propriu. Ca să ajungă cu bine la capătul anului școlar, April va fi nevoită să jongleze cu un triunghi amoros, să învețe să se descurce singură și să accepte faptul că lumea ei, cu atâta grijă construită, s-ar putea nărui pur și simplu… odată cu fiecare lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facă.

Părerea mea: Nu ştiu ce să spun despre cartea asta. Prima data m-am hotărât să comand de pe net cartea asta m-a atras chestia aceea:
2 fete + 3 baieti + 1 casa – parinti = 10 lucruri pe care le-au facut April si  prietenii ei, si (cu certitudine, poate sau probabil) n-ar fi trebuit sa le faca.
Mă aşteptam să fie cât de cât mai bună de cât a fost ea în realitate. Dar nici nu pot să zic că a fost rea. Atâta doar că a avut anumite părţi care au fost oarecum exgerate şi ridicularizate. Ca să nu mai spun nici de personajele cine ştie ce conturate.
Mi s-a părut forţat faza de început când April şi-a convins tatăl să rămână acasă la prietena ei cea mai bună. Acum, hai să fim serioşi, ce părinte cu capul pe umeri ar face asta dând doar un telefon la "mama" prietenei? Eu, una, nu conosc pe cineva care ar face asta. Am văzut că asta a stârnit anumite discuţii şi în rândul cititorilor şi al criticilor.
Alt lucru care nu mi-a mai plăcut e că aproape jumătate din carte are în prim-plan pierderea virginităţii lui April şi a iubitului ei. Am avut senzaţia că efectiv toată acţiunea parcă s-a învârtit în jurul axei pierderii virginităţii celor doi. Mă rog, până la urmă, cu greu, au reşit. I-am înţeles intenţia lui Mlynowski de a crea un oarecare suspans, mai ales în seara cu pricina, dar în cazul meu cel puţin, i-a cam dat greş.
Şi că tot suntem la capitolul acesta al dragostei, nici triunghiul acela amoros nu prea m-a dat pe spate că nu prea a avut mai nimic ieşit din comun în perspectiva mea. Atât doar că Hudson mi s-a părut mult mai adorabil decât Noah care mi-a dat impresia unui mare fraier.
Însă, trebuie să spun că farmecul cărţii, de fapt, stă în spatele acestor părţi vădit exagerate şi are ascuns un puternic motiv educativ. *Mă simt ca-ntr-o nuvelă. După textul propriu-zis, vine morala. :))* Pentru mine, cel puţin, ca şi adolescent cu personalitatea încă nesudată cum trebuie, mi-a schimbat într-o oarecare măsură viziunea şi pentru asta trebuie să apreciez cartea.
Mă rog, nu ştiu câţi acum sunt dornici de asta, poate nici eu nu eram dacă ştiam de la început de toate chiţibuşurile ei, însă cred că una peste alta şi-a meritat timpul pierdut citirii, mai ales că nu am pierdut chiar atât de mult.
Îi mai dau o bilă albă pentru organizarea capitolelor şi pentru puternica legătură dintre titlu şi conţinutul cărţii, dar îi dau şi una neagră pentru coperta absolut oribilă.
O recomand: În special adolescenţilor, pentru că nu ştiu ce adult ar avea răbdarea să o citească, însă pentru cineva de vârsta mea este numai bună.

Nota mea: 3,2/5

duminică, 9 iunie 2013

Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere de Jenifer E. Smith

Cine şi-ar fi închipuit că patru minute ar putea schimba totul?

Pentru tânăra de şaptesprezece ani, Hadley Sullivan, această zi pare să fie una dintre cele mai rele de până acum…
Tocmai a pierdut avionul, este blocată în aeroportul JFK din New York şi e pe cale să întârzie la nunta propriului ei tată, care se căsătoreşte, pentru a doua oară, la Londra, cu o femeie pe care n-a văzut-o în viaţa ei.
Apoi, aşteptând să se îmbarce în următorul avion, îl întâlneşte pe Oliver. E britanic. Şi e foarte drăguţ. Şi o va însoţi în noul ei zbor.
Călătoria de-o noapte trece cât ai clipi, iar Hadley şi Oliver se pierd unul de altul în aglomeraţia din aeroport, la sosire.
Îi va aduce oare soarta din nou împreună?

Desfăşurată pe parcursul a douăzeci şi patru de ore, povestea lui Hadley şi a lui Oliver ne vorbeşte despre relaţiile de familie, despre a doua şansă şi despre dragostea la prima vedere.

Părerea mea: E o carte care personal m-a impresionat foarte mult, care m-a invatat sa pretuiesc fiecare minut al vietii, si să conştientizez faptul că există în viaţa asta momente când doar 24 de ore îmi pot schimba radical viaţa.
Modul de scris e atât de lejer şi detaşat, încât şi eu am citit-o tot cam în 24 de ore. Mi-a plăcut că autoarea nu s-a lungit prea mult cu acţiunea şi că a ştiut când şi unde să se oprească.
Smith a egalat cu mare stil relaţia tată-fiică şi relaţia fată-băiat.
Mă aşteptam încă de la început ca relaţia dintre Hadley şi Oliver să pornească ciudat şi să evolueze în grabă, că na, în mod indirect sunt presaţi de timp. Dar nu, n-a fost deloc aşa. Autoarea nu s-a grăbit deloc, şi am admirat-o enorm pentru faptul că a reuşit să scrie aprox. 250 de pagini deloc aglomerate, dar cu un mod de scris care te ţine continuu în priză.
Şi că tot suntem la capitolul cu Oliver.. OMG! He is sooo cute! Şi destept! Şi engleeeeez! :3
Relaţia Hadley şi tatăl ei a evoluat destul de tipic pentru cărţile care vor ca cei ce citesc această carte să desprindă o morală din relaţia conturată, însă a fost plăcută şi cu mici detalii ce au conturat delicat tipicul atât de banal din subiectul acesta, a ajuns să fie chiar plăcută.
E genul acela de carte pe care tipică pe care o citeşti în maxim 2 zile şi care te vrăjeşte de la prima pagină şi nu te mai lasă să o dai jos din mână. Pe bune, la mine aşa a fost! Ţin minte că am stat într-o noapte până pe la 3 dimineţa să o citesc sub pătură cu lanterna de la telefon - şi nu, nu am Nokia 110 ^^ -.
Una peste alta, probabilitate statistică de a mă îndrăgosti de această carte la mine a fost de 97% - ştiu cei care au citit despre ce vorbesccc :-", iar cei care nu, vor afla -.
O recomand: tuturor adolescenţor, în special, pentru că e o carte care promite să scrimbe preţuirea vieţii aparent monotone a unei persoane şi, de ce nu, schimbarea relaţiei cu părinţii.

Nota mea: 4,6/5 steluţe.

luni, 27 mai 2013

Destine la limită de Katie McGarry

ATÂT DE DIFERIȚI UNUL FAȚĂ DE CELĂLALT… ŞI TOTUŞI, ATÂT DE POTRIVIŢI.
Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în seara în care Echo Emerson s-a transformat, dintr-o fată populară, cu un iubit sportiv, râvnit de multe dintre colegele ei, în bârfita paria cu cicatrice „monstruoase” pe braţe. Nici măcar Echo nu-şi poate aminti întregul adevăr despre seara aceea oribilă. Tot ceea ce ştie este că vrea ca totul să revină la normal.
Dar când Noah Hutchins, singuraticul teribil de sexy, îmbrăcat cu geaca lui neagră din piele, obişnuit să se folosească de fete, pătrunde exploziv în viaţa ei, cu o atitudine de dur, însă şi cu o surprinzătoare capacitate de înţelegere, lumea lui Echo se schimbă într-un fel pe care ea nu şi l-ar fi putut închipui vreodată. Normal ar fi ca ei doi să nu aibă nimic în comun. Iar cu secretele apăsătoare ale fiecăruia, să fie împreună pare, în mare măsură, imposibil.
Numai că, la răscrucea destinelor lor, normalitatea capătă alte valenţe, şi nebuneasca atracţie dintre ei refuză să dispară. Iar Echo se vede nevoită să se întrebe până unde ar putea forţa limitele, şi cât ar fi dispusă să rişte pentru singurul băiat capabil s-o înveţe cum să iubească din nou.

Părerea mea:
A fost o carte extraordinară, care a ascuns sub o aparent banală poveste de dragoste liceană o psihologie extraordinară. Mie mi-a schimbat un pic gândirea şi am văzut că există probleme mult mai grave decât afirmarea independenţei cu care mă confrunt eu şi care cred că nu mai este întâlnită de nimeni. Poate doar mie că na, sunt la vârsta când îmi conturez personalitatea, dar sunt sigură că dacă vrei să pătrunzi în spatele acestui mesaj, repet, aparent banal, cartea te poate schimba la orice vârstă.
Mi-a plăcut la nebunie, şi o spun sincer, aşa cum fac întotdeauna, fără să mă gândesc că poate voi influenţa în vreun fel anume perspectiva cititorului. De aceea, pot să spun că da, probabil nu e cea mai frumoasă carte pe care am citit-o până acum, dar cu siguranţă este una ce se află pe un loc relativ fruntaş în clasamentul cărţilor mele.
Relaţia dintre Noah şi Echo nu este introdusă de la primele pagini, ci autoarea ne lasă să aflăm câte ceva despre fiiecare personaj în parte şi asta mi-a plăcut, într-un fel. Apoi, aceasta se conturează treptat, fără grabă, chiar dacă felul de a scrie al autoarei este unul uşor alert, a avut talentul de a pune accentul pe detalii şi pe micile gesturi care au dat un farmec imens cărţii şi poate din această cauză am o părere atât de bună despre carte. 
Una peste alta, pot să spun că este o carte care, în spatele lui Noah şi al lui Echo, ascunde un mesaj extrem de evident. 
În spatele dorinţei lui Echo de a reveni la normalitatea de dinaintea accidentului său, cred că stă dorinţa prezentă până la urmă în fiecare dintre noi, şi anume aceea să să fim cât mai normali din punctul altora de vedere şi care, în fond, nu ne va duce decât la obsesia de a face orice după cum ar spune ceilalţi şi nu după cum ne-am spune nouă propria intuiţie şi, de ce nu, pe chiar pe noi înşine.
La Noah, emoţiile au fost ceva mai accentuate şi cred că autoate a fost mai atentă cu sentimentele lui din cauză că, poate, a fost aproape omiprezentă frica aceea de a se deschide în faţa unei persoane, ascunsă perfect sub un frumos portret rebel, şi obsesia aceea perfect înteleasă de mine de a face tot posibilul să aibă alături de el persoanele pe care le iubeşte. Trebuie, însă la final, asemenea proverbului ăla "Când iubeşti pe cineva, lasă-i libertatea", să-şi lase o parte dintre aceştia, adică pe fraţii săi, să stea acolo unde deja le este bine şi să se concentreze pe relaţia dintre el şi Echo. 
O recomand: în special tuturor adolescenţilor, pentru că inevitabil te schimbă măcar puţin şi tuturor care vor să citească o poveste de dragoste între doi adolescenţi cu probleme mult mai grave decât cele gen "Cu ce mă îmbrac diseară la întâlnire?"

Notă: 5/5 steluţe

duminică, 19 mai 2013

Fericirea începe azi de Jamie McGuire

Abby Abernathy s-a hotărât să devină altcineva. Acum e o fată bună, nu bea şi nu vorbeşte urât, are haine cuminti în şifonier. Crede că s-a distanţat suficient de lucrurile întunecate din trecutul ei, dar când ajunge la colegiu împreună cu prietena sa cea mai bună, dorinţa de un nou început este supusă provocărilor.
Travis Maddox, şiret, isteţ şi acoperit cu tatuaje, reprezintă tot ceea ce Abby vrea – şi trebuie – să evite. Travis îşi petrece nopţile câştigând bani din lupte, iar ziua e seducătorul numărul unu al campusului. Intrigat de rezistenţa lui Abby la farmecele sale, Travis o face să intre în viaţa lui printr-un pariu.


Ideea cărţii mi-a plăcut atât de mult, încât după ce am făcut o comandă colosală pe elefant.ro şi mi-am dat seama că am uitat să comand şi cartea asta, nu m-a mai interesat că n-am parte de nicio reducere, că am dat fuga la prima librărie şi mi-am cumpărat-o. 
Nu regret alegerea! Şi-a meritat fiecare bănuţ!
Romanul începe prin a prezenta încă de la pagina 2-3 cum el, frumosul, sexosul şi tatuatul Travis apare în mijlocul mulţimii cu un zâmbet arogant întipărit pe faţa ea ce sunt sigură că-i mai mult decât frumoasă pentru a se lua la trânte cu unul. Iar, ea, timidă, dar totuşi uluită îi urmăreşte fiecare mişcare până toată lupta se termină iar el o bagă în seamă. 
"Publicul a fost cuprins de delir când Travis a apărut în cadrul uşii aflate pe peretele opus. Şi-a făcut intrarea, la bustul gol, relaxat şi lipsit de afectare. A păşit în mijlocul cercului de parcă îşi făcea apariţia la o nouă zi de muncă. Când şi-a ciocnit pumnii strânşi de încheieturile degetelor lui Marek, muşchii i s-au încordat sub pielea tatuată. Travis s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche lui Marek, iar luptătorul s-a forţat să-şi păstreze expresia serioasă. Marek stătea faţă-n faţă cu Travis, privindu-se în ochi. Expresia lui Marek era ucigătoare; Travis părea întru câtva amuzat."
De atunci toată acţiunea se învârte în special în jurul lor. Aş putea structura-o în 2 părţi:  
  1. Faza de negare a sentimentelor lui Abby
  2. Deschiderea inimii şi totodată dezlănţuirea lui Abby. 
 Prima parte sinceră să fiu, m-a cam enervat pentru că Abby părea atât de sfiosă şi de pudică încât nici măcar în acelaşi pat nu putea să doarmă cu iubibilul Travis. Apoi, mi-am dat seama imediat că nu este ceea ce vrea să pară o dată cu legarea acelui pariu. *mă tentează mult să pun un citat, dar nu am să o fac, pentru că aş distruge farmecul cărţii* 
Apoi, ca şi cum ar fi avut loc un BOOM imens, Abby cam după prima jumătate a cărţii începe să nu se mai ascundă sub masca aceea de copil pur şi inocent care încearcă să îşi mascheze trecutul şi, după o lungă fază de negare, îşi recunoaşte cu greu sentimentele faţă de Travis. 
Iar el, scumpul de el, este dispus să se schimbe radical pentru ea pentru simplu fapt că s-a îndrăgosit, iar ea nici măcar nu îl ia în seamă. Aici m-a enervat. -.-"
Mă rog, mai spre sfârşit cartea a fost tare simpatică şi bănuiesc că de aceea am rămas atât de plăcut impresionată de carte, pentru cu ultimele 100-150 de pagini au fost cele mai frumoase. 
Mi s-a părut interesant ca prietena cea mai bună a lui Abby să fie înpreună cu prietenul cel mai bun al lui Travis. Că tot suntem la capitolul ăsta, pot să spun că n-am înţeles deloc ce rol au ei în relaţia celor 2 protagonişti. Când îi sprijină unul şi celălalt nu, când invers, când nu îi sprijină niciunul... mă rog. 
A fost scrisă într-un ritm alert şi care te făcea să nu mai vrei să o mai laşi din mână şi practic, eu zielele alea 2 în care am citit-o am stat până la 4-5 dimineaţa să o citesc, chiar dacă eu zilele următoare aveam teze - da, 2 teze în 2 zile consecutive -. Am savurat-o până la ultima virgulă şi parcă tot mai voiam.
O recomand tuturor care vor să citească o poveste de dragoste având în centrul ei un colegiu şi o acţiune... mai puţin întâlnite. Must-read!
Un extras, dacă nu mă înşel, chiar primul capitol, îl găsiţi aici.
Acum, vi-l prezint de Travis Maddox, cel care mi se pare mie mai apropiat cu imaginia din capul meu. Acum, na, nu cred că-i cea mai bună poză a actorului, dar nu ştiu cum îl cheamă ca să caut mai multe poze cu el. :D


Iar aici este frumoasa Melissa Benoist, în varianta mea a lui Abby. :)


Nota: 4.3/5 steluţe 

sâmbătă, 18 mai 2013

Îngerul mecanic de Cassandra Clare (vol. 1 din Dispozitive Inferale)

TESSA GRAY, o adolescentă de şaisprezece ani, traversează oceanul pentru a-şi găsi fratele. Destinaţia ei este Anglia, în plină epocă victoriană, dar ceva terifiant o aşteaptă în Lumea de Jos a Londrei, unde vampiri, vrăjitori şi alte creaturi supranaturale bântuie străzile iluminate cu gaz.

Numai vânătorii de umbre, războinici hotărâţi să scape lumea de demoni, menţin cât de cât ordinea în acest haos. Răpită de misterioasele Surori Întunecate, membre ale unei organizaţii secrete numite clubul Pandemonium, Tessa află curând că ea însăşi face parte din Lumea de Jos şi că este posesoarea unui talent rar: puterea de a se transforma, după propria-i voinţă, într-o altă persoană. Însă Magistrul, o figură misterioasă care conduce clubul, nu se va da în lături de la nimic pentru a face ca puterea Tessei să-i aparţină.

Fără prieteni şi hăituită, Tessa se refugiază la vânătorii de umbre de la Institutul din Londra, care jură să-i găsească fratele dacă ea îşi va folosi puterea pentru a-i ajuta. Tessa descoperă că e fascinată, în aceeaşi măsură, de doi prieteni buni: James, a cărui frumuseţe fragilă ascunde un secret mortal, şi Will, cel cu ochi albaştri, ale cărui stări de spirit schimbătoare, alături de o ironie caustică îi ţin pe toţi la distanţă... pe toţi în afară de Tessa. Pe măsură ce căutarea lor îi atrage tot mai adânc în inima unei urzeli oculte care ameninţă să-i distrugă pe vânătorii de umbre, Tessa îşi dă seama că ar putea fi nevoită să aleagă între a-şi salva fratele şi a-şi ajuta noii prieteni să salveze lumea… şi că dragostea poate fi cea mai periculoasă magie.


 Părerea mea:
Cassandra Clare e genială! Felul în care descrie toată acţiunea, în care transpune toate sentimentele unei persoane pe foaia de hârtie, cum te ţine cu sufletul la gură tot mai mult cu fiecare rând citit şi cum reuşeşte să facă cititorii să se îndoiască de deznodământul întregii acţiuni, e ceva ce nu vezi prea des într-o carte. 
O iubesc şi are tot respectul meu pentru asta. 
Mi-a plăcut mult cartea asta pentru că a fost mult mai explicită decât cele din Instrumente mortale şi am aflat, odată cu Tessa, toate particularităţile pe care ea le-a inventat în cele două serii. Îmi pare rău că nu am citit mai întâi seria asta şi apoi IM ca să nu mai fiu nevoită să-mi chinui mintea să înţeleagă totul pe parcurs. Totuşi, tot Instrumente Mortale rămâne seria mea de suflet. :3
Mi-a mai plăcut la nebunie, cu riscul de a mă mai repeta o dată, felul în care a descris toată acţiunea. M-a lăsat fără cuvinte, fără suflare, fără nimic. La final am fost atât de absorbită de toată acţiunea că nu mă puteam concentra prea mult la şcoală, că mintea îmi fugea automat la cum se va termina totul şi abia aşteptam să ajung acasă ca să aflu. 
Le dau un mare plus ultimelor 200 de pagini pentru suspansul şi acţiunea scrise ireproşabil. 
Totuşiii, ce m-a enervat a fost că autoarea nu s-a putut abţine să facă şi în DI un triunghi amoros. De aceea, totul de la capitolul romance prezent în carte mi se pare cam prea tras de păr. Clişee peste clişee, fie a acţiunii pe care o găsim în aproape fiecare carte în care este un triunghi amoros, fie a expresiilor de gen "Will, zise ea. Esti chiar tu acela, Will?" şi a altor ca astea. Btw, chiar dacă unii sunt de parte lui Jem, iar ceilalţi de partea lui Will, eu mă declar în totalitate team Will!
Mi-a plăcut la nebunie citatul pe care l-a tot repetat Will în carte "Pulis et umbra sumus." adică "Suntem pulbere şi umbre.". Mi se pare prea genial.
Ceea ce nu am priceput eu, însă, este de unde şi până unde Will este înger. Într-adevăr, au fost câteva pasaje în carte care mi-au spus clar că Will nu e tocmai vânător de umbre, dar nu am văzut nicăieri confirmarea clară că ar fi înger. În fine... 
Ce m-a mai suprins plăcut este munca colosală pe care a depus-o autoarea pentru a crea atmosfera aia specifică Londrei din era victoriană şi încă odată mă-nclin în faţa ei pentru faptul că a reşit să îi dea un farmec atât de aparte.
"Nu se uita la ea. Privea oraşul, un contur întunecat profilat pe cerul sângeriu. Cupola catedralei St. Petru strălucea în aerul murdar, iar Tamisa curgea la vale, având culoarea unui ceai tare, punctată ici şi colo cu formele negre ale podurilor. Siluete întunecare se mişcau pe malul râului - vagabonzi, care căutau prin mizeria aruncată la mal de fluviu, sperând să găsescă ceva valoros de vânzare."
O recomand tuturor pentru că e o carte excelentă care îmbină extraordinar elemente ale unei ere de mult trecute cu o acţiune ireproşabilă şi un triunghi amoros cu multe întorsături şi răsturnări de situaţii. E un must-read fără discuţii!

Aici este trailerul cărţii:


Acesta este superbul, minunatul, sarcasticul, fermecătorul... Will Herondale:

Large


Tessa nu e nevoie să îmi mai dau cu presupusul pentru că deja apare pe coperta celei de-a treia cărţi şi mi se pare mult prea perfectă. 


Large


Iar Jem este:

http://morethanordinarybooks.files.wordpress.com/2011/10/tumblr_lnfrb15r171qjbwego1_500.png

Am încercat să aleg şi o serie de citate care mi-au plăcut, m-au impresionat sau m-au amuzat din carte: 

"Fara el era cu adevarat singura pe lume.Nu mai avea pe nimeni altcineva.Nimeni in lume caruia sa ii pese daca traia sau murea.Alteori,oroarea acestui gand ameninta sa o copleseasca si sa o arunce intr-un infinit din care n-avea sa se mai intoarca vreodata.Dac nimanui din lumea intreaga nu-i pasa de tine,oare chiar existi?"

 *mi s-a părut impresionantă toată încrederea şi toată speranţa pe care Tessa şi-a pus-o în fratele său, Nate, iar când el la final s-a dovedit a fi un ticălos îmi venea să îl omor!*


" - Am stapanit multe lucruri in viata mea. Hoinaritul pe strazile Londrei, dansatul cadrilului, arta japoneza de aranjare a florilor, mintitul la sarade, ascunsul starii de betie, incantarea femeilor cu farmecele mele…Vai, nimeni nu mi s-a adresat vreodata cu stapan sau magistru. Si,din pacate…
  - Acum esti beat?"
 *o mică parte din deliciul lui Will. :3 Unul dintre cele mai drăguţe momente din carte, după părerea mea.*

" - In numele Ingerului, e a noua bolgie a Iadului aici…
  - In a noua bolgie a Iadului e frig.
(...)
-Cat despre temperatura din Iad,domnisoara Gray,lasa-ma sa-ti dau un sfat.Tipul chipes care incearca sa te salveze de la o soarta cruda nu se inseala niciodata.Nici chiar cand zice sa cerul este purpuriu si e facut din arici."
" - Intotdeauna trebuie sa fii grijuliu cu cartile, zise Tessa, si cu ceea ce se gaseste in interiorul lor, caci cuvintele ar putea sa ne transforme.
  - Nu sunt convinsa ca m-a transformat vreo carte, spuse Will. Ei bine, exista un volum care promite sa te invete cum sa te transformi intr-o turma de oi…"
*Citatul ăsta nu e deloc ceea ce pare. E dovada clară că Will îşi ascunde sentimentele în spatele sarcasmului şi a umorului negru. Cine a citit cartea ştie de ce spun asta. :D*
" - Tie nu-ti place nimic mult de tot?Si sa nu spui “icrele de stridii “ sau “tenisul pe iarba” sau ceva caraghios.
   - Doamne,zise el mimand groaza,parca m-ar cunoaste de cand lumea."
 "- Dar tu nu esti o doamna, Jessamine…
  - Vai de mine! zise Will. Asemenea adevaruri crude, dimineata devreme, nu fac bine la digestie."
"- Dragut loc in care sa locuiesti, nu? Sa speram ca au mai lasat si altceva in urma in afara de mizerie. Adrese unde sa li se trimita corespondenta, ceva membre desprinse de trup, o prostituata sau doua…
- Mda… Poate, daca suntem norocosi, inca mai putem sa luam sifilis."
 "- E moarta, zise Jem.
  - Esti sigur?… Pai, nu prea-mi raspunde la avansuri, zise el mai vesel decat se simtea, asa ca n-are cum sa nu fie moarta.
  - Sau e o femeie cu gusturi bune si inzestrata cu ratiune."
*am savurat replicile dintre Will şi Jem.. atunci câd Jem nu-l ignora, normal.*

" - Stii , zise Gabriel, intr-o vreme credeam ca am putea fi prieteni, Will.
  - Intr-o vreme credeam ca sunt dihor, zise Will, dar s-a dovedit ca era o iluzie provocata de opiu."
" E in regula sa iubesti pe cineva care nu te iubeste la randul lui,atata timp cat este demn de iubirea ta. Atata timp cat o merita."
*Unul dintre puţinele citate referitoare la dragoste care mi-au plăcut la nebunie!*



Notă: 5/5 steluţe! :3

*E fără îndoială cea mai mare recenzie a mea de până acum şi poate, şi cea mai reuşită. M-am chinuit la ea vreo juma' de zi, iar eu per total sunt mulţumită de ce a ieşit. :D*

vineri, 17 mai 2013

Damnare de Lauren Kate ( vol. 1 din Damnare)


Unii îngeri sunt sortiţi căderii! Există ceva dureros de familiar la Daniel Grigori. Misterios şi distant, el îi atrage atenţia Lucindei Price încă din prima ei zi la internatul Sword & Cross, din înăbuşitorul Savannah. Ajunsă aici după ce prietenul ei moare într-un accident misterios, Lucinda, o adolescentă de şaptesprezece ani, se îndrăgosteşte de Daniel, dar descoperă un adevăr incredibil de  tulburător: el este un înger căzut, iar iubirea lor este veche de secole şi sfârşeşte tragic de fiecare dată când se întâlnesc. Într-un decor apăsător şi opresiv, în care îngerii nu se deosebesc de muritori şi unde umbrele veghează ameninţător orice mişcare, povestea lor evocă un romantism diafan şi angelic. Periculos de incitant şi întunecat de romantic, Damnare este un thriller fascinant şi povestea de dragoste supremă.


Părerea mea:
 Una dintre puţinele cărţi care nu mi-au plăcut mai deloc. 
Atunci când citesc o carte, încerc să am o părere cât mai obiectivă despre ea, în ciuda receziilor destul de diverse pe care le citesc înainte de a o începe. Ei, la cartea asta, oricât am încercat eu să am o părere cât de cât obiectivă, m-a enervat de la primul contact al lui Luce cu Daniel.  
"Îşi dădu seama că încă se mai priveau, când Daniel îi zâmbi. Se simţi străbătută de un fior fierbinte şi trebui să se sprijine de bancă. Buzele îi schiţară un zâmbet, şi îl văzu ridicând braţul. Daniel îi arăta degetul mijlociu. Luce gemu şi-şi coborî privirea."
Dăfuq? Cum ai putea, chiar dacă o cunoşti de nu ştiu câte sute de ani, să ii arăţi semnul păcii unei persoane!? Mai ales cuiva pe care pretinzi că o iubesţi...
Ideea e foarte interesantă. El, înger căzut dintr-un rang înalt pentru ea şi ea, predestinată lui o dată la 70 de ani atunci când împlineşte 17 ani. Până aici. Mai departe o ia pe arătură. Că ea trebuie să moară de fiecare după ce el îi spune adevărul sub pretextul că nu poate suporta atâtea informaţii mi s-a părut absurdă.
Ce nu mi-a mai plăcut a fost faptul că povestirea mi s-a părut greoaie, atât de nostalgică încât pe tot parcursul citirii am avut o stare deprimantă şi nu puteam vedea nimic prea liminos. Mi s-a părut aiurea că într-un cadru atât de gri povestea se vrea a fi atât de puternică şi luminoasă.
M-a mai deranjat şi faptul că e genul ăla tipic de poveste - protagonista, o timidă şi jumătare, iar prietena cea mai bună, plină de energie.
Nu ştiu, aş mai avea să vă mai spun, însă nu vreau să arunc prea mult în dizgraţie această carte.
Totuşi, aş putea adăuga un mare plus copeţii care este genială şi faptului că Luce este o iubitoare de înnot. :D
Una peste alta, aş putea spune că a fost o carte cu o idee foarte bună, dar scrisă într-un mod greoi şi forţat care nu mi-a creat nicio stare sufletească mai aparte în afară de o nostalgie deprimantă.
O recomand celor care vor să citească un thriller gotic unde culorile predominante sunt negru şi gri fără excepţie.

Notă: 2,5/5

duminică, 12 mai 2013

Oraşul de Sticlă de Cassandra Clare (vol. 3 din Instrumente Mortale)

O nouă senzaţie în universul urban fantasy!

Stranie, întunecată şi sexy!

Seria Instrumente mortale de Cassandra Clare este New York Times Bestseller

  • În curând, seria va fi ecranizată, având-o pe Lily Collins în distribuţie
  • Stephenie Meyer, autoarea hitului internaţional Amurg, este fan declarat al acestei serii
  • Seria este comparată cu celebrele Harry Potter şi Buffy, Spaima vampirilor
  • Bijuteriile inspirate de obiectele magice din roman se vând cu succes online

Vremea marilor decizii a sosit!
Seria Instrumente mortale continuă să-i fascineze pe cititorii de urban fantasy cu cel de-al treilea şi mult aşteptatul volum - ORAŞUL DE STICLĂ!

Ameninţaţi de haosul unui război, vânătorii de umbre trebuie să se hotărască dacă vor lupta alături de vampiri, vârcolaci şi celelalte creaturi din Lumea de Jos, sau împotriva lor? Între timp, Jace şi Clary au şi ei de luat o decizie dificilă: să dea sau nu curs iubirii care-i leagă, deşi ştiu prea bine că este o iubire interzisă?

Pentru a-i salva viaţa mamei sale, Clary trebuie să plece în Oraşul de Sticlă, locul de origine al vânătorilor de umbre – chiar dacă asta înseamnă să încalce Legea şi să rişte moartea. Mai grav este că Jace se opune acestui plan, iar Simon este aruncat în închisoare de către vânătorii de umbre, care îşi au bănuielile lor cu privire la acest vampir imun la lumina soarelui. Din fericire, Clary îşi găseşte un aliat — în persoana misteriosului Sebastian, care nutreşte o stranie atracţie faţă de ea. Valentine îşi adună în acest timp o armată de demoni, dar vor reuşi oare locuitorii din Lumea de Jos şi vânătorii de umbre să uite de vrajba dintre ei şi să-şi unească forţele pentru a o înfrânge?

Va putea Clary să-şi folosească puterile pentru a-i ajuta să se salveze – indiferent de preţul pe care va trebui să-l plătească?


Părerea mea:

Cartea asta mi s-a părut cea mai frumoasă dintre toată seria! Nu ştiu cum este Oraşul Îngerilor Căzuţi, pentru că încă nu am citit-o, dar ar trebui să muncească mult ca să îmi scoată ideea asta din minte. 
Mi s-a părut uimitoare aproape din orice unghi aş privi! 
Încă de la începutul cărţii mi-a intrat în suflet cu schimbul ăla de replici dintre Jace şi Sebastian în care fiecare dintre ei îşi etala cunoştinţele în limba... - tobele! - română. Am citit de vreo 5 ori partea aia şi m-am uitat şi în subsolul pagini de vreo 10 ori crezând că traducerea e în română şi atâta tot, da' apoi când am văzut şi m-am convins că scrie "lb. română, în original" sau ceva de genul eram ceva gen "Vaiii! Şi-a mai aminti şi de ţara noastră cineva şi uite că este precizată şi altundeva, nu doar în presa străină de scandal!"
În fine, apoi tot la capitolul Ireproşabil intră şi faptul că în sfârşit facem şi nou cunoştinţă cu preacunoscutul Idris. Cum descrie Clare oraşul privit din ochii lui Clary m-a lăsat fără suflare. Mă aşteptam la un oraş sumbru, luminat doar de lămpile vrăjitoarei, dar ea a descris totul atât de luminat că zici că nici nu s-a auzit de demoni sau de vânători de umbre în oraşul ăla. Ca să nu mai spun că festivitatea de la sfârşit a fost atât de frumoasă şi de emoţionanţă!
Bine, la capitolul emoţionant, întră toată cartea dacă stau bine să mă gândesc şi chiar şi acum, când scriu impresiile mele după peste o lună de la citire, am o senzaţie tare ciudată. 
Nu pot să vă povestesc conţinutul cărţii pentru că aş arunca într-un mod tare nesimţit tot farmecul şi tot misterul cărţii, însă sfârşitul m-a emoţionat până peste cap. Eu nu sunt genul care să fie impresionată uşor de ceva sau să suspine atunci când citeşte o carte, dar Oraşul de Sticlă a reuşit să mă face aproape să plâng când am ajuns la punctul culminant. 
A fost superbă! Aş mai avea să mai scriu încă 1000 de lucruri şi tot nu ar fi de ajuns, dar nu pot să fac postul ăsta atât de kilometric pentru că şi aşa mi se pare că e una dintre cele mai lungi recenzii ale mele de până acum. 
E o carte pe care o pot recomanda fără să stau prea mult pe gânduri tuturor, pentru că are de toate, pentru toate gusturile şi genurile posibile de oameni. *mă simt ca într-o reclamă de-ia disperată în care ăla care vorbeşte nu ştie ce să mai facă pentru a-i cumpăra lumea produsul. :D*

NOTĂ: 5/5


Aici şi trailerul cărţii.

*am şi citate! să îmi recuperez cartea şi le pun! :D*

Oraşul de cenuşă de Cassandra Clare (vol. 2 din Instrumente Mortale)

O nouă senzaţie în universul urban fantasy! 

Clary Fray nu-şi doreşte decât ca viaţa ei să revină la normal.

Dar ce înseamnă normal când eşti vânător de umbre, spintecător de demoni, mama ta se află într-o comă indusă prin magie, şi poţi vedea deodată vârcolaci, vampiri şi spirite ale naturii? Lui Clary i-ar plăcea să petreacă mai mult timp cu prietenul ei cel mai bun, Simon. Dar vânătorii de umbre nu-i dau pace – mai ales frumosul şi enervantul său frate recent regăsit, Jace. Iar singura ei şansă de a-şi ajuta mama este să-l urmărească pe sălbaticul vânător de umbre Valentine, care este probabil smintit, cu siguranţă malefic – să fie acesta chiar tatăl ei? Când şi cel de-al doilea Instrument Mortal este furat, înspăimântătoarea Inchizitoare îl suspectează pe Jace.

Dar este oare Jace gata sa-si tradeze prietenii si sa-si incalce principiile pentru a-si ajuta tatal?


Părerea mea:

Cartea asta mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut. 
Încep cu ce nu mi-a plăcut pentru că sunt mai puţine de spus. :D
Nu mă înţelegeţi greşit, cartea este genială, însă au fost şi câteva lucruri care m-au deranjat. 
În primul rând a fost faptul că Jace este frate cu Clary, iar asta m-a enervat la culme pentru că eu îl iubesc pe Jace şi dacă eu nu pot să fiu cu el, atunci măcar Clary să fie. Dar nu, ea a trebuit să se sărute cu Simon, să îi dea şi ăluia speranţe şi să se facă triunghiul ăla amoros atât de enervant. 
În fine, ce nu mi-a mai plăcut a fost că lui Jace i-a mai dispărut sarcasmul şi farmecul absolut irezistibil din primul volum şi asta a mai scăzut niţel cartea în ochii mei. Nu cu mult, da'... 
Acum ce mi-a plăcut. 
Mi-a plăcut în primul rând că a fost acţiune din belşug în carte. Aproape toată cartea a fost presărată de secvenţe care mi-au ţinut sufletul la gură, dar totuşi lectura nu a părut greoaie pentru că, o ştim cu toţii, Clare e as la descris şi la şlefuit acţiuea astfel încât noi, ceilalţi muritori de rând, să o adorăm. 
Un alt plus l-a mai avut în opinia mea şi faptul că s-a accentuat foarte mult relaţia dintre Clary şi Luke. Mi-a plăcut mult cum l-a conturat Clare şi mi-a mai plăcut şi "natura" lui, în contrast cu personalitatea.
Jace, nu are rost să mai spun nimic despre el, şi acum, la o lună după ce am terminat cărţile de citit, tot mai sunt îndrăgostită până peste cap de el. Mi-a plăcut mult dârzenia şi motivaţia pe care a avut-o pe parcursul cărţii, chiar şi faţă de Valentine care nu rata niciun moment să îl atace unde îl doare cel mai tare. 
Una peste alta, Clare a făcut o carte extraordinar de frumoasă, dar care, în comparaţie cu celelalte cărţi, mi s-a părut cea mai plictisitoare.

4,8/5 steluţe.

sâmbătă, 11 mai 2013

ANUNŢ

Nu ştiu dacă mi-a urmărit sau nu cineva postarea de pe Praf de aberaţii, însă am spus că am fost într-o dilemă dacă să postez recenziile în continuare aici sau nu.
Încep prin a-mi cere mii se scuze că nu am mai postat de 1000 de ani o recenzie, chiar dacă am citit în ultimul timp destule cărţi, însă şcoala m-a omorât şi pur şi simplu nu am mai avut timp să mă ţin de 2 bloguri concomitent.
Până la urmă m-am hotărât să postez în continuare aici, pentru ca am văzut numărul destul de mare de vizitatori - în ciuda faptului că nu am comentarii mai deloc - şi asta mi-a strâns puţin inima şi nu m-am îndurat să arunc cu piciorul la blogul ăsta pentru că, până la urmă, am muncit aici în egală măsură cât mai muncit şi pe Praf de aberaţii.
În fine, ce voiam să vă mai spun este că voi schimba pe aici una, alta, pentru că nu îmi place sub nicio formă cum arată blogul.
Ce o să mai schimb o să mai fie şi formatul receziilor, dar o să vedeţi voi în ce fel. :D
Mă apuc de azi de treabă pentru că am de scris o groooază de recenzii şi poate voi posta de azi. :D

marți, 5 februarie 2013

Vrăjtor şi Vrăjitoare de James Patterson

http://d3sprecarti.files.wordpress.com/2012/05/vrajitor-si-vrajitoare.jpg 

Părerea mea:

Am terminat cartea asta de vreo 2 săptămâni şi acum, cu chiu cu vai, m-am hotărât să îi fac şi eu în sfârşit recenzia. 
Nu e o cartea rea, îi dau un plus lu' Patterson pentru originalitatea în carea a aşezat evenimentele, pentru idee şi pentru modul în care e structurat romanul (să nu uit de desenul de la miezul cărţii!). Îi dau un minus, în schimb, pentru capitolele scurte şi pentru că nu a ştiu să profite de ideea foarte bună pe care se bazează cartea. 
Acum să intru în detalii să vă luminez.
Deci Patterson ăsta a avut o idee genială! Adică crează un thriller distopic foarte ... distopic, adică se leagă în mare parte de viaţa cotidiană, însă apoi se desprinde cu uşurinţă de ea, făurind el propria sa lume cu nu ştiu câte tărâmuri şi lumi, însă care sunt uşor descrise şi de înţeles - poate prea uşor după părerea mea -.
Îmi place că povesteşte din punctul de vedere al ambilor fraţi şi că se romanul depinde de perspectiva amândurora, însă nu îmi place că se vede că nu e un roman scris cu multă sârguinţă. 
E mult prea uşor de înţeles, chiar şi capitolele nu depăşesc 6 pagini cu scris maaaare şi la finalul fiecărui capitol şi la începutul celuilalt începe o pagină nouă, chiar dacă nu s-a scris decât un rând din capitolul trecut. Ca să nu mai spun de numărul infernal de mic de pagini (în jur de 300 şi ceva). Cu toate astea, însă, m-am chinuit peste o săptămână să-l citesc şi când îl citeam, o făceam doar aşa, ca să-l duc până la capăt dacă tot l-am început. 
Chiar şi recenzia, acum, o fac pentru că m-am obişnuit ca la finele fiecărei cărţi citite să fac recenzie, nu că n-aş mai putea de nerăbdare să ridic în slăvi cartea. 
Nu pot să zic totuşi nici că e o carte urâtă, că nu e. Adică ideea e bună, la bază, numai că autorul nu a ştiut să o fructifice îndeajuns. Şi acum mă întreb, cum să ajungă bestseller în atâtea publicaţii şi reviste când eu nu remarc nimic spectaculos la el!? 
În fine, zic că e o carte bunicică, însă fără sare şi piper. Adică îi lipseşte miezul ăla de suspans, de acţiune, de ceva care să te facă să o citeşti cu drag. 
O recomand celor care nu vor să îşi bată capul cu prea multă complexitate şi celor care au citit atââtea cărţi încât, din lipsă de altceva, trebuie s-o citească şi pe asta. :D
Cheers! ^^

luni, 4 februarie 2013

Oraşul Oaselor de Cassandra Clare (vol. 1 Instrumente Mortale)

 


Părerea mea:
Aşaaaa, bun. Trebuia să postez muuult mai devreme şi trebuia să încep şi cu Vrăjitor şi Vrăjitoare că doar pe ea am terminat-o mai întâi, dar am zis că dacă nu spun acum ce am de zis despre cartea asta, uit.
Trecând peste această plictisitoare parte introductivă, vă zic sincer: cartea e superbă, dar DE CE CLARY TREBUIE SĂ FIE SORĂ CU JACE??? De ce!? T_T
Din această cauză am un gust tare amar în gură - pe bune, când am început să citesc şi al doilea volum, chiar aşa simţeam :)) -, darrr mă rogggg. Ştiu că nu e posibil aşa ceva.
Opiniuni perosnale? Da, o droaieee.
În primul rând, Clare asta scrie tare mişto. Cel mai mult la cărţile americane mă deranjează că majoritatea descrierilor sunt... obscure şi de-ia nici nu mă mai chinui să le înţeleg prea mult, însă Clare descrie într-un mod atât de clar şi foloseşte figuri de stil însă la momentul şi locul potrivit.
În al doilea rând, îl iubesc pe Jace!!! Bine-nţeles, cine nu l-ar iubi!? Duuh! La început am crezut că nu-i decât o încercare eşuată de-a autoarei de a crea ceva ce dă bine în faţa adolescenţilor şi atât. Dar nu, nu e deloc asa!
E superb băiatul, e.. askfjbdirwkaf! E foarte matur, amuzant şi totodată fragil. E numai bun de luat acasă - la mine, bineînţeles -. Ameninţă chiar să-i ia locul de pe piedestal lui Patch din Îngerul Nopţii, dar, din fericire, mai e până acolo.
Mă întreb şi acum, nu m-oi fi săturat de băieţi sarcastici care încearcă să pară şmecheri? Şi atunci când îi citesc replicile pline până în măduva oaselor de sarcasm ale lui Jace zic: "Noo, niciodată nu mă voi sătura de tipul ăsta de replici."
Totuşi, tipul, ca orice badboy, de altfel, e tare vulnerabil pe dinăuntru chiar dacă nu arată şi mă enervează pentru că se agaţă atât de mult de termenul ăsta de familie încât ajunge să o pună mai presus decât aproape orice. Dar, din fericire, bine că revine cu picoarele pe pământ şi îl izgoneşte pe Valentine de acolo.
În al treilea rând, îmi place tare mult de acţiunea conturată de Clare. Nu e una sumbră în totalitate. Da, e un thriller, n-am ce zice, însă atmosfera este ceva mai degajată şi ajungi să nu mai simţi presiunea aia pe care o ai fix în moalele capului din cauza acţiunii ce - pe bună dreptate - te ţine cu sufletul la gură. Şi îmi mai place la ea şi faptul că acţiunea nu se petrece într-un cadru normal, banal şi întâlnit în mai toate cărţile cu aproximativ acelaşi subiect. Nu, ea încearcă să-şi imprime amprenta în mintea cititorului într-un anume fel.
De aceea, lucrurile iau o astfel de întorsătură - adică Clary şi Jace sunt fraţi - pentru şi ea ştie că cititorul şi-a dat seama că nu are cum să fie adevărat - mai ales după ce a creat şi chimia aia indestructibilă dintre ei - şi astfel reuşeşte să menţină interesul cititorului
Şi în al patrulea rând zic că mi-a mai plăcut şi faptul că Clare nu a fost prea siropoasă până ca Jace şi Clary să se sărute, adică a arătat doar frânturi din "chimia" dintre ei - "frânturi" semnificative însă -. Iar atunci când s-au sărutat, eram ceva gen "Vaii! Se sărută! Cum? Unde?" pentru că Clare zice foarte rapid "nu ştiu ce face şi cum mă răsuceşte de mă sărută" (sper că nu vreţi acum să vă fi dat citatul exact) şi eu eram "Stai, femeie, ia-o de la capăt şi detaliază mai întâi!". Bine, că apoi întră în detalii siropoase care şi acum îmi dau câte un gol în stomac, nu mai contează. :))
Una peste alta a fost un roman bun, poate mult mai bun decât mă aştepam, care m-a făcut să am pe parcursul său senzaţia să plâng - dar nu am făctut-o pentru că plâng foarte rar şi atunci când o fac chiar se întâmplă ceva grav cu mine -. Însă pe final m-a dezamăgit enorm faptul că ei sunt fraţi. Adică totuşi, se putea face într-un fel ca ei să nu mai fie chiar fraţi.
O recomand tuturor care se îndoapă cu răbdare să citească vreo 500 de pagini cu scris mic, mic, mic, dar vă garantează Maria că la final veţi rămâne speachless.
 Aici şi trailerul filmului, în cazul în care nu l-aţi văzut până acum, ce va apărea - din enfericire!!! - în august. Mie distribuţia, sincer, mi se pare ok. Chiar mă cândeam pe parcursul cărţii că e greu să reproduci scenele de sarcasm create de Clare acolo şi sunt curioasă să văd cum se va descurca Jamie Campbell Bower. L-am mai văzut şi-n Twilight, dar atenţia nu mi-a fost distribuită lui şi din această cauză am reţineri. Cred c-am să mă pun pe văzut filme cu el - şi asta implică din câte văd şi Harry Potter -.-" -. De Lily Collins nu-mi fac griji că ştiu că-i o acriţă bunicică. :D
Cheers! ^^

miercuri, 23 ianuarie 2013

Tăcere de Becca Fitzpatrick (vol. 3 Îngerul Nopţii)

 http://1.bp.blogspot.com/-yepmSm1Sh5g/ULSjaCLbwOI/AAAAAAAAGT8/1UZ-ZsHv54c/s1600/tacere.jpg

Părerea mea:
 Mă enervează coperta cărţii din România. Chiar nu înţeleg ce legătură - în afară de faptul că Nora se trezeşte la început într-un cimitir - are cu cartea. Să nu mai zic de ciori şi de rochie. Preferam mult mai mult varianta americană. Completa copeţile anterioare.

 
Şi trailerul m-a cam dezamăgit. Sec, e tot ce pot zice. Mă aşteptam la ceva mai mult... 


Însă, superbă carte - vă iau tare din prima, ştiu :D -.
Nici nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult la ea. Poate Jev, poate acţiunea, poate tot.
Oricum, din orice unghi ai privi, e ADSFJKBFN! :3
Bine, acum să o spune pe-aia dreaptă ştiu că Fitzpatrick nu prea s-a chinuit la realizarea volumui ăsta pentru că a pregătit tot ce-i mai bun pentru la final. Şi spun asta pentru că se vede că orice eveniment important din carte rămâne învăluit într-un mister enervant care te face să te întrebi ce se va întâmpla mai departe şi tot speri să găseşti răspunsul câteva pagini mai încolo, dar te trezeşti terminând cartea şi răspunsul clar tot nu apare. Şi de aceea o iubesc pe Fitzpatrick! :3
Bine, o mai iubesc şi pentru modul de a scrie, modul de a transpune un gram de pernonalitate şi celui mai neimportant şi mai episodic personaj. Nu pot să spun decât că se vede că a scris cartea cu dăruire, nu pentru că a ales un subiect megasimpatizat de adolescenţi, unic în acelaşi timp şi s-a gândit ea câţi bani va lua pe urma acestei serii. De aceea, mi se inmoaie inima când văd - simt, în cazul meu - că mai e cineva pe lumea asta cere scrie de plăcere.
Apropo de scris. Frate, are un mod de a scrie şi de a-şi exprima sentimentele imaginate mortal! În primele pagini am văzut, mai ales, felul superb în care se exprimă. Adică ştiu că americanii nu excelează la capitolul scris, dar ea e pur şi simplu... oau. Este complex, figuri de stil, cuvinte alese la locul potrivit, însă este cursiv şi este foarte uşor de citit.
Acum, să vă povestesc acţiunea? Neah! Ştiţi că nu-mi stă în caracter - că doar de-ia s-au inventat site-urile cu cărţi online care conţin, în mod evident, şi rezumatul oficial al cărţii. Mai bine hai că vă povestesc farmecul, culoarea şi unul dintre cele mai importante motive pentru care cartea e aşa celebră. Doamnelor şi domnilor, unicul şi inegalabilul - tobele! - Jev a.k.a Patch. Deja salivez şi nu sunt decât câteva minute de când am terminat de citit cartea. :-"
Aşa, Patch ăsta are atâta personalitate încât te îndrăgosteşti de el în mod automat de la prima replică. Îmi şi amintesc, prima dată, cum apare el ca un erou în mijlocul acţiunii când Nora e răpită şi cu un calm neomenesc - duuh! - îi vorbeşte Norei - şi o salveează <3 -.
 Apoi, cât de tandru se poartă cu Nora, cât de bine îşi maschează sentimentele, cu câtă reţinere vorbeşte cu toţi înafara Norei, cât de bine îl descrie Nora, cât de perfect este.
Acum, întrebare de capcană baraj, e cineva care a citit Îngerul Nopţii şi nu s-a îndrăgostit de Patch?
Aşa, acum că tot v-am povestit de Patch, cred că merge să povestesc niţel şi de modul în care este structurată acţiunea. Păi, Fitzpatrick le are, n-am ce să spun. Cu toate că e o atmosferă tensionată şi care te ţine cu sufletul la gură încă de la primele capitole, ştie să facă cititorul din această încordare mintală în care se stă încontinuu. Adică, cu alte cuvinte, ştie să distingă atmosfera. Ştie să te facă să râzi - sau dacă eşti mai ursuz, măcar să zâmbeşti -, dar ştie să te facă şi să stai în suspans şi în tensiune, aşa cum am mai spus.
O carte pe care o recomand cu dragă inimă numai dacă vă îndopaţi emoţional cu răbdare pentru că până şi ultima pagină te ucide - la propriu - până apare şi volumul 4. Dar chiar şi aşa, o recomand tuturor care iubesc genul urban fantasy romance pentru că pentru stilul ăsta are dităti!
Cheers! ^^

vineri, 18 ianuarie 2013

Divergent de Veronica Roth (vol. 1 Divergent)


Părerea mea:
Cuvinte de laudă n-am să-i caut pentru că ar fi inutil şi cu toţii/toate ştim că e o carte extraordinară. Într-adevăr, pentru mine e una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată.

Ideea e simplă dacă stai bine s-o despici. Autoarea pun pariu că s-a gândit la fiecare personalitate în parte, adică a stat şi-a despicat firul în 4 şi a ajuns, tăind, răsucind şi învârtind la 5 trăsături principale - în cazul nostru, numite facţiuni - care stau la baza cărţii. Apoi, ca orice om normal, s-a gândit că o persoană nu poate fi doar sincer, doar alturist, doar curajos, doar inteligent sau doar paşnic şi de aceea a creat o nouă ramură care are din 3 facţiuni  diferite şi aşa s-a ajuns la DIVERGENŢĂ, care el însuşi înseamnă "aparte" (pentru cei ce nu ştiau) şi prin urmare, a ajuns să fie demn pentru protagonistă (şi minunatul protagonist! <3).
E ceea ce cred eu prin al şaselea simţ al meu, deci să nu vă prind că-mi săriţi în cap pentru mai ştiu eu ce am zis mai sus.
Oricum, eu i-am dat un big big like pentru originalitate şi pentru subiectul abordat. Eh, chiar dacă ideea nu era prea strălucită, tot mi-ar fi plăcut cartea pentru că se vede că nu a fost scrisă într-o doară şi are, acolo, undeva, o bază.
Se vede că e o carte de iniţiere care prognozează o serie de mare succes. Mi-a plăcut că Roth n-a lungit acţiunea ca să fie prea palpitantă palpitantă (cu toate că eu am trăit fiecare moment şi fiecare trăire a lui Tris :3), ci a vrut de la început să se înţeleagă ce serie uimitoare, magnifică, superbă urmează. Însă mi-a plăcut să a respectat toate momentele subiectului, că nu s-a îngrămădit într-o singură zi cu zeci de mii şi milioane de evenimente deosebite. Punctul culminant - normal - a fost cel mai spectaculos. M-a ţinut cu sufletul la gură în aşa hal încât am uitat de orice altceva ce mă-nconjura şi intrasem intru totul în acţiune. Mă gândeam, pe parcursul cărţii, că nu e cine ştie ce, dar acum, după ce am terminat-o şi stiu tot ce s-a întâmplat în ea, mă gândesc serios să o recitesc şi se ştie că eu niciodată cu nicio carte n-am făcut aşa ceva.
Ceea ce regret cel mai mult e că la începutul cărţii am zis că Four şi Tobias sunt două personaje diferite, iar Tris se îndrăgosteşte de Tobias şi tot aşteptam să apară odată, de aceea nu prea l-am luat în seamă pe Four. -.-" Eram atât de sigură că trebuie să apară cândva şi Tobias, încât atunci când am văzut un post pe blog cu şi despre Tobias mă gândeam când îşi mai face şi el apariţia odată în roman. Atunci când am văzut că-i una şi aceeaşi persoană parcă mi se luase o piatră de pe inimă şi m-am îndrăgostit şi eu odată cu Tris de el (bine, eu eram de mai devreme îndrăgostită de el, dar în mod inconştient pentru că nu ştiam că Four e de fapt Tobias)
Cum am mai spus, e o carte extraordinară, chiar am sustras şi nişte citate de acolo care mi-au plăcut la nebunie:
  • "Dezlipeşte colţul pansamentului. Examinează cu privirea simbolul Abnegaţiei şi zâmbeşte.
- Am şi eu unul la fel, îmi răspunde, râzând. Pe spate.
- Chiar? Pot să-l văd?
Îmi apasă pansamentul la loc peste tatuaj şi-mi trage bluza la loc pe umăr.
- Tris, tu îmi ceri să mă dezbrac?"
  • "Cineva mă loveşte într-o parte şi, pentru prima dată, ţip, un ţipăt înalt, pătrunzător, scos de altcineva, nu de mine, şi iar mă loveşte într-o parte, şi nu mai văd absolut nimic, nici măcar ce-o fi în faţa mea, fiindcă luminile se sting. Cineva strigă "Destul!" şi eu gândesc prea multe şi absolut nimic."
  • "Mă simt amorţită pe dinăuntru, însă pe dinafară sunt o ţipătoare şi zvârcolitoare forţă a voinţei."
  • "În amintirea mea, zâmbeşte. O buză răsfrântă. Dinţii drepţi. Râzând, tachinând, mai viu în amintire decât sunt eu în realitate. Era ori el, ori eu. M-am ales pe mine. Dar şi eu mă simt moartă."
  •  "Cred în actele obişnuite de vitejie, în curajul care împinge o persoană să-i ia apărarea alteia." 
Cam atât, ştiu că am făcut o recenzie kilometrică, dar am avut ce spune (şi încă mai am de zis multe). :D
Aaa, era să uit! Filmul, râvnitul film! Abia aştept să-l văd şi sunt tare tare curioasă să văd care va fi distribuţia şi vreau să văd şi dacă se va ridica la nivelul cărţii. Atât. Nu mai intru în detalii şi aici. :D
Cheers! ^^

duminică, 13 ianuarie 2013

Legile Atracţiei de Simone Elkeles (Vol. 2 din Chimie Perfectă)


Părerea mea:

Doar ce-am terminat cartea şi nu m-am putut abţine să nu îi fac recenzia cât mai repede de teamă că aş putea uita ceva din farmecul său.
E superbă! Recunosc, mult prea siropoasă pentru papilele mele gustative, dar întotdeauna mi-au plăcut poveştile între badboys şi fete... decente. Am citit şi primul volum astă-vară în acelaşi mod fugitiv în care am citit şi cartea asta. Iubesc pur şi simplu ideea! Faptul că autoarea s-a gândit să facă o triologie cu fraţii Fuentes e absolut uimitoare. Asta înseamnă că nu e nevoită să tragă de acţiune cum se întâmplă în majoritatea seriilor şi fiecare carte are farmecul său aparte.
Mă gândeam că după ce am terminat prima carte, a doua nu va mai fi atât de frumoasă, dar m-am înselat. Mi se pare chiar mai interesantă. Poare mi se pare, repet, dar pe asta am savurat-o mult mai mult decât am savurat-o pe precedenta care, să nu mă înţelegeţi greşit, şi ea este sublimă!
El, nimeni altul decât fratele mijlociu al familiei Fuentes - Carlos, este un badass în puterea cuvântului. Mulţi dintre voi veţi avea tendinţa să spuneţi că seamănă cu fratele său. Nu e aşa, personalităţile lor diferă de la unul la altul şi recunosc că la început mă gândeam că nu va încerca decât să îşi imite fratele şi va părea doar un rebel care doar încearcă să pară aşa şi nu-i iese.
La începutul cărţii, e complet lipsit de sentimente şi ia totul în batjocură, dar pe parcurs bucăţele din masca aceea glacială a sa care-i opreşte sentimentele faţă de lumea înconjurătoare începe să se desprindă încetul cu încetul. E încăpăţânat. Îmi amintesc când s-au dus ei - Carlos şi Kiara - pe munte şi el a vrut să plece, iar resentimentele s-au stecurat în mintea sa pe drum spre maşină - vrând să plece fără ea -, dar le-a ignorat. N-am putut decât să îmi dau seama de aici că încearcă să-şi nege sentimentele.
Destul cu el, să trecem la ea, nimeni alta decât fiica profesoului de psihologie din universitatea fratelui lui Carlos (Alex) - Kiara. O fată... aparte. Pasionată de maşini, căţărări şi este totodată şi fiica pe care orice părinte şi-ar dori-o. Sinceră, cuminte - poate prea cuminte -, o relaţie foarte deschisă cu părinţii şi cu un palmares imaculat chiar. Era să uit, adoră provocările fapt pentru care i-am dat un BIG LIKE cât casa de mare.
Ceea ce mi-a plăcut la nebunie e că niciunul nu se schimbă complet la finalul cărţii. El devine îndăgostit, dar rămâne la fel de vanitos, iar ea... nu prea se schimbă deloc. Rămâne aceeaşi persoană încăpăţânată, dar până peste urechi de îndrăgostită.
Bine-nţeles, a avut pericole, n-a fost doar o carte monotonă unde un el şi-o ea anonimi se iubesc. Marele "El Diablo" îl bagă pe el într-o bandă cu forţa şi tatăl ei face tot posibilul să-l scoată de-acolo.
Ceea ce mi-a mai plăcut e că profesorul - tatăl Kiarei - dă dovadă de o analiză atât de profundă şi de "la rece" în situaţii aproape imposibile pentru un părinte. Bine, e normal ţinând cont că-i psiholog.

E o carte bună, spre foarte bună şi o recomand în special celor care s-au săturat de cărţi dramatice, SFuri sau horroruri. Pentru mine una, a fost o detaşare faţă de toate cărţile pe care le-am citit în ultimul timp. Exact ca un pahar cu apă rece binevoit într-o zi caniculară de vară.

Iar cu trailerul m-a cucerit total! :3 Cum poate fi Carlos - dar şi Alex - atââât de frumos!? M-a cam dezamăgit Kiara, dar trecem peste...
PS: Nu m-am putut abţine să nu pun şi poza asta cu cele 3 vedete din triologia Simonei Elkeles. :x
Cheers!