ANUNŢ

Nu ştiu dacă mi-a urmărit sau nu cineva postarea de pe Praf de aberaţii, însă am spus că am fost într-o dilemă dacă să postez recenziile în continuare aici sau nu.
Încep prin a-mi cere mii se scuze că nu am mai postat de 1000 de ani o recenzie, chiar dacă am citit în ultimul timp destule cărţi, însă şcoala m-a omorât şi pur şi simplu nu am mai avut timp să mă ţin de 2 bloguri concomitent.
Până la urmă m-am hotărât să postez în continuare aici, pentru ca am văzut numărul destul de mare de vizitatori - în ciuda faptului că nu am comentarii mai deloc - şi asta mi-a strâns puţin inima şi nu m-am îndurat să arunc cu piciorul la blogul ăsta pentru că, până la urmă, am muncit aici în egală măsură cât mai muncit şi pe Praf de aberaţii.
În fine, ce voiam să vă mai spun este că voi schimba pe aici una, alta, pentru că nu îmi place sub nicio formă cum arată blogul.
Ce o să mai schimb o să mai fie şi formatul receziilor, dar o să vedeţi voi în ce fel. :D
Mă apuc de azi de treabă pentru că am de scris o groooază de recenzii şi poate voi posta de azi. :D

Vrăjtor şi Vrăjitoare de James Patterson

 

Părerea mea:

Am terminat cartea asta de vreo 2 săptămâni şi acum, cu chiu cu vai, m-am hotărât să îi fac şi eu în sfârşit recenzia. 

Nu e o cartea rea, îi dau un plus lu' Patterson pentru originalitatea în carea a aşezat evenimentele, pentru idee şi pentru modul în care e structurat romanul (să nu uit de desenul de la miezul cărţii!). Îi dau un minus, în schimb, pentru capitolele scurte şi pentru că nu a ştiu să profite de ideea foarte bună pe care se bazează cartea. 

Acum să intru în detalii să vă luminez.

Deci Patterson ăsta a avut o idee genială! Adică crează un thriller distopic foarte ... distopic, adică se leagă în mare parte de viaţa cotidiană, însă apoi se desprinde cu uşurinţă de ea, făurind el propria sa lume cu nu ştiu câte tărâmuri şi lumi, însă care sunt uşor descrise şi de înţeles - poate prea uşor după părerea mea -.

Îmi place că povesteşte din punctul de vedere al ambilor fraţi şi că se romanul depinde de perspectiva amândurora, însă nu îmi place că se vede că nu e un roman scris cu multă sârguinţă. 

E mult prea uşor de înţeles, chiar şi capitolele nu depăşesc 6 pagini cu scris maaaare şi la finalul fiecărui capitol şi la începutul celuilalt începe o pagină nouă, chiar dacă nu s-a scris decât un rând din capitolul trecut. Ca să nu mai spun de numărul infernal de mic de pagini (în jur de 300 şi ceva). Cu toate astea, însă, m-am chinuit peste o săptămână să-l citesc şi când îl citeam, o făceam doar aşa, ca să-l duc până la capăt dacă tot l-am început. 

Chiar şi recenzia, acum, o fac pentru că m-am obişnuit ca la finele fiecărei cărţi citite să fac recenzie, nu că n-aş mai putea de nerăbdare să ridic în slăvi cartea. 

Nu pot să zic totuşi nici că e o carte urâtă, că nu e. Adică ideea e bună, la bază, numai că autorul nu a ştiut să o fructifice îndeajuns. Şi acum mă întreb, cum să ajungă bestseller în atâtea publicaţii şi reviste când eu nu remarc nimic spectaculos la el!? 

În fine, zic că e o carte bunicică, însă fără sare şi piper. Adică îi lipseşte miezul ăla de suspans, de acţiune, de ceva care să te facă să o citeşti cu drag. 

O recomand celor care nu vor să îşi bată capul cu prea multă complexitate şi celor care au citit atââtea cărţi încât, din lipsă de altceva, trebuie s-o citească şi pe asta. :D

Cheers! ^^

Oraşul Oaselor de Cassandra Clare (vol. 1 Instrumente Mortale)

 

Părerea mea:
Aşaaaa, bun. Trebuia să postez muuult mai devreme şi trebuia să încep şi cu Vrăjitor şi Vrăjitoare că doar pe ea am terminat-o mai întâi, dar am zis că dacă nu spun acum ce am de zis despre cartea asta, uit.
Trecând peste această plictisitoare parte introductivă, vă zic sincer: cartea e superbă, dar DE CE CLARY TREBUIE SĂ FIE SORĂ CU JACE??? De ce!? T_T
Din această cauză am un gust tare amar în gură - pe bune, când am început să citesc şi al doilea volum, chiar aşa simţeam :)) -, darrr mă rogggg. Ştiu că nu e posibil aşa ceva.
Opiniuni perosnale? Da, o droaieee.
În primul rând, Clare asta scrie tare mişto. Cel mai mult la cărţile americane mă deranjează că majoritatea descrierilor sunt... obscure şi de-ia nici nu mă mai chinui să le înţeleg prea mult, însă Clare descrie într-un mod atât de clar şi foloseşte figuri de stil însă la momentul şi locul potrivit.
În al doilea rând, îl iubesc pe Jace!!! Bine-nţeles, cine nu l-ar iubi!? Duuh! La început am crezut că nu-i decât o încercare eşuată de-a autoarei de a crea ceva ce dă bine în faţa adolescenţilor şi atât. Dar nu, nu e deloc asa!
E superb băiatul, e.. askfjbdirwkaf! E foarte matur, amuzant şi totodată fragil. E numai bun de luat acasă - la mine, bineînţeles -. Ameninţă chiar să-i ia locul de pe piedestal lui Patch din Îngerul Nopţii, dar, din fericire, mai e până acolo.
Mă întreb şi acum, nu m-oi fi săturat de băieţi sarcastici care încearcă să pară şmecheri? Şi atunci când îi citesc replicile pline până în măduva oaselor de sarcasm ale lui Jace zic: "Noo, niciodată nu mă voi sătura de tipul ăsta de replici."
Totuşi, tipul, ca orice badboy, de altfel, e tare vulnerabil pe dinăuntru chiar dacă nu arată şi mă enervează pentru că se agaţă atât de mult de termenul ăsta de familie încât ajunge să o pună mai presus decât aproape orice. Dar, din fericire, bine că revine cu picoarele pe pământ şi îl izgoneşte pe Valentine de acolo.
În al treilea rând, îmi place tare mult de acţiunea conturată de Clare. Nu e una sumbră în totalitate. Da, e un thriller, n-am ce zice, însă atmosfera este ceva mai degajată şi ajungi să nu mai simţi presiunea aia pe care o ai fix în moalele capului din cauza acţiunii ce - pe bună dreptate - te ţine cu sufletul la gură. Şi îmi mai place la ea şi faptul că acţiunea nu se petrece într-un cadru normal, banal şi întâlnit în mai toate cărţile cu aproximativ acelaşi subiect. Nu, ea încearcă să-şi imprime amprenta în mintea cititorului într-un anume fel.
De aceea, lucrurile iau o astfel de întorsătură - adică Clary şi Jace sunt fraţi - pentru şi ea ştie că cititorul şi-a dat seama că nu are cum să fie adevărat - mai ales după ce a creat şi chimia aia indestructibilă dintre ei - şi astfel reuşeşte să menţină interesul cititorului
Şi în al patrulea rând zic că mi-a mai plăcut şi faptul că Clare nu a fost prea siropoasă până ca Jace şi Clary să se sărute, adică a arătat doar frânturi din "chimia" dintre ei - "frânturi" semnificative însă -. Iar atunci când s-au sărutat, eram ceva gen "Vaii! Se sărută! Cum? Unde?" pentru că Clare zice foarte rapid "nu ştiu ce face şi cum mă răsuceşte de mă sărută" (sper că nu vreţi acum să vă fi dat citatul exact) şi eu eram "Stai, femeie, ia-o de la capăt şi detaliază mai întâi!". Bine, că apoi întră în detalii siropoase care şi acum îmi dau câte un gol în stomac, nu mai contează. :))
Una peste alta a fost un roman bun, poate mult mai bun decât mă aştepam, care m-a făcut să am pe parcursul său senzaţia să plâng - dar nu am făctut-o pentru că plâng foarte rar şi atunci când o fac chiar se întâmplă ceva grav cu mine -. Însă pe final m-a dezamăgit enorm faptul că ei sunt fraţi. Adică totuşi, se putea face într-un fel ca ei să nu mai fie chiar fraţi.
O recomand tuturor care se îndoapă cu răbdare să citească vreo 500 de pagini cu scris mic, mic, mic, dar vă garantează Maria că la final veţi rămâne speachless.

 Aici şi trailerul filmului, în cazul în care nu l-aţi văzut până acum, ce va apărea - din enfericire!!! - în august. Mie distribuţia, sincer, mi se pare ok. Chiar mă cândeam pe parcursul cărţii că e greu să reproduci scenele de sarcasm create de Clare acolo şi sunt curioasă să văd cum se va descurca Jamie Campbell Bower. L-am mai văzut şi-n Twilight, dar atenţia nu mi-a fost distribuită lui şi din această cauză am reţineri. Cred c-am să mă pun pe văzut filme cu el - şi asta implică din câte văd şi Harry Potter -.-" -. De Lily Collins nu-mi fac griji că ştiu că-i o acriţă bunicică. :D
Cheers! ^^

Tăcere de Becca Fitzpatrick (vol. 3 Îngerul Nopţii)

 

Părerea mea:

 Mă enervează coperta cărţii din România. Chiar nu înţeleg ce legătură - în afară de faptul că Nora se trezeşte la început într-un cimitir - are cu cartea. Să nu mai zic de ciori şi de rochie. Preferam mult mai mult varianta americană. Completa copeţile anterioare.

 

Şi trailerul m-a cam dezamăgit. Sec, e tot ce pot zice. Mă aşteptam la ceva mai mult... 

Însă, superbă carte - vă iau tare din prima, ştiu :D -.
Nici nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult la ea. Poate Jev, poate acţiunea, poate tot.
Oricum, din orice unghi ai privi, e ADSFJKBFN! :3
Bine, acum să o spune pe-aia dreaptă ştiu că Fitzpatrick nu prea s-a chinuit la realizarea volumui ăsta pentru că a pregătit tot ce-i mai bun pentru la final. Şi spun asta pentru că se vede că orice eveniment important din carte rămâne învăluit într-un mister enervant care te face să te întrebi ce se va întâmpla mai departe şi tot speri să găseşti răspunsul câteva pagini mai încolo, dar te trezeşti terminând cartea şi răspunsul clar tot nu apare. Şi de aceea o iubesc pe Fitzpatrick! :3
Bine, o mai iubesc şi pentru modul de a scrie, modul de a transpune un gram de pernonalitate şi celui mai neimportant şi mai episodic personaj. Nu pot să spun decât că se vede că a scris cartea cu dăruire, nu pentru că a ales un subiect megasimpatizat de adolescenţi, unic în acelaşi timp şi s-a gândit ea câţi bani va lua pe urma acestei serii. De aceea, mi se inmoaie inima când văd - simt, în cazul meu - că mai e cineva pe lumea asta cere scrie de plăcere.
Apropo de scris. Frate, are un mod de a scrie şi de a-şi exprima sentimentele imaginate mortal! În primele pagini am văzut, mai ales, felul superb în care se exprimă. Adică ştiu că americanii nu excelează la capitolul scris, dar ea e pur şi simplu... oau. Este complex, figuri de stil, cuvinte alese la locul potrivit, însă este cursiv şi este foarte uşor de citit.
Acum, să vă povestesc acţiunea? Neah! Ştiţi că nu-mi stă în caracter - că doar de-ia s-au inventat site-urile cu cărţi online care conţin, în mod evident, şi rezumatul oficial al cărţii. Mai bine hai că vă povestesc farmecul, culoarea şi unul dintre cele mai importante motive pentru care cartea e aşa celebră. Doamnelor şi domnilor, unicul şi inegalabilul - tobele! - Jev a.k.a Patch. Deja salivez şi nu sunt decât câteva minute de când am terminat de citit cartea. :-"
Aşa, Patch ăsta are atâta personalitate încât te îndrăgosteşti de el în mod automat de la prima replică. Îmi şi amintesc, prima dată, cum apare el ca un erou în mijlocul acţiunii când Nora e răpită şi cu un calm neomenesc - duuh! - îi vorbeşte Norei - şi o salveează <3 -.
 Apoi, cât de tandru se poartă cu Nora, cât de bine îşi maschează sentimentele, cu câtă reţinere vorbeşte cu toţi înafara Norei, cât de bine îl descrie Nora, cât de perfect este.
Acum, întrebare de capcană baraj, e cineva care a citit Îngerul Nopţii şi nu s-a îndrăgostit de Patch?
Aşa, acum că tot v-am povestit de Patch, cred că merge să povestesc niţel şi de modul în care este structurată acţiunea. Păi, Fitzpatrick le are, n-am ce să spun. Cu toate că e o atmosferă tensionată şi care te ţine cu sufletul la gură încă de la primele capitole, ştie să facă cititorul din această încordare mintală în care se stă încontinuu. Adică, cu alte cuvinte, ştie să distingă atmosfera. Ştie să te facă să râzi - sau dacă eşti mai ursuz, măcar să zâmbeşti -, dar ştie să te facă şi să stai în suspans şi în tensiune, aşa cum am mai spus.
O carte pe care o recomand cu dragă inimă numai dacă vă îndopaţi emoţional cu răbdare pentru că până şi ultima pagină te ucide - la propriu - până apare şi volumul 4. Dar chiar şi aşa, o recomand tuturor care iubesc genul urban fantasy romance pentru că pentru stilul ăsta are dităti!
Cheers! ^^

Divergent de Veronica Roth (vol. 1 Divergent)

Părerea mea:
Cuvinte de laudă n-am să-i caut pentru că ar fi inutil şi cu toţii/toate ştim că e o carte extraordinară. Într-adevăr, pentru mine e una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată.

Ideea e simplă dacă stai bine s-o despici. Autoarea pun pariu că s-a gândit la fiecare personalitate în parte, adică a stat şi-a despicat firul în 4 şi a ajuns, tăind, răsucind şi învârtind la 5 trăsături principale - în cazul nostru, numite facţiuni - care stau la baza cărţii. Apoi, ca orice om normal, s-a gândit că o persoană nu poate fi doar sincer, doar alturist, doar curajos, doar inteligent sau doar paşnic şi de aceea a creat o nouă ramură care are din 3 facţiuni  diferite şi aşa s-a ajuns la DIVERGENŢĂ, care el însuşi înseamnă "aparte" (pentru cei ce nu ştiau) şi prin urmare, a ajuns să fie demn pentru protagonistă (şi minunatul protagonist! <3).
E ceea ce cred eu prin al şaselea simţ al meu, deci să nu vă prind că-mi săriţi în cap pentru mai ştiu eu ce am zis mai sus.
Oricum, eu i-am dat un big big like pentru originalitate şi pentru subiectul abordat. Eh, chiar dacă ideea nu era prea strălucită, tot mi-ar fi plăcut cartea pentru că se vede că nu a fost scrisă într-o doară şi are, acolo, undeva, o bază.
Se vede că e o carte de iniţiere care prognozează o serie de mare succes. Mi-a plăcut că Roth n-a lungit acţiunea ca să fie prea palpitantă palpitantă (cu toate că eu am trăit fiecare moment şi fiecare trăire a lui Tris :3), ci a vrut de la început să se înţeleagă ce serie uimitoare, magnifică, superbă urmează. Însă mi-a plăcut să a respectat toate momentele subiectului, că nu s-a îngrămădit într-o singură zi cu zeci de mii şi milioane de evenimente deosebite. Punctul culminant - normal - a fost cel mai spectaculos. M-a ţinut cu sufletul la gură în aşa hal încât am uitat de orice altceva ce mă-nconjura şi intrasem intru totul în acţiune. Mă gândeam, pe parcursul cărţii, că nu e cine ştie ce, dar acum, după ce am terminat-o şi stiu tot ce s-a întâmplat în ea, mă gândesc serios să o recitesc şi se ştie că eu niciodată cu nicio carte n-am făcut aşa ceva.
Ceea ce regret cel mai mult e că la începutul cărţii am zis că Four şi Tobias sunt două personaje diferite, iar Tris se îndrăgosteşte de Tobias şi tot aşteptam să apară odată, de aceea nu prea l-am luat în seamă pe Four. -.-" Eram atât de sigură că trebuie să apară cândva şi Tobias, încât atunci când am văzut un post pe blog cu şi despre Tobias mă gândeam când îşi mai face şi el apariţia odată în roman. Atunci când am văzut că-i una şi aceeaşi persoană parcă mi se luase o piatră de pe inimă şi m-am îndrăgostit şi eu odată cu Tris de el (bine, eu eram de mai devreme îndrăgostită de el, dar în mod inconştient pentru că nu ştiam că Four e de fapt Tobias)
Cum am mai spus, e o carte extraordinară, chiar am sustras şi nişte citate de acolo care mi-au plăcut la nebunie:

• "Dezlipeşte colţul pansamentului. Examinează cu privirea simbolul Abnegaţiei şi zâmbeşte.

- Am şi eu unul la fel, îmi răspunde, râzând. Pe spate.

- Chiar? Pot să-l văd?

Îmi apasă pansamentul la loc peste tatuaj şi-mi trage bluza la loc pe umăr.

- Tris, tu îmi ceri să mă dezbrac?"

• "Cineva mă loveşte într-o parte şi, pentru prima dată, ţip, un ţipăt înalt, pătrunzător, scos de altcineva, nu de mine, şi iar mă loveşte într-o parte, şi nu mai văd absolut nimic, nici măcar ce-o fi în faţa mea, fiindcă luminile se sting. Cineva strigă "Destul!" şi eu gândesc prea multe şi absolut nimic."

• "Mă simt amorţită pe dinăuntru, însă pe dinafară sunt o ţipătoare şi zvârcolitoare forţă a voinţei."

• "În amintirea mea, zâmbeşte. O buză răsfrântă. Dinţii drepţi. Râzând, tachinând, mai viu în amintire decât sunt eu în realitate. Era ori el, ori eu. M-am ales pe mine. Dar şi eu mă simt moartă."

•  "Cred în actele obişnuite de vitejie, în curajul care împinge o persoană să-i ia apărarea alteia." 

Cam atât, ştiu că am făcut o recenzie kilometrică, dar am avut ce spune (şi încă mai am de zis multe). :D
Aaa, era să uit! Filmul, râvnitul film! Abia aştept să-l văd şi sunt tare tare curioasă să văd care va fi distribuţia şi vreau să văd şi dacă se va ridica la nivelul cărţii. Atât. Nu mai intru în detalii şi aici. :D
Cheers! ^^

Legile Atracţiei de Simone Elkeles (Vol. 2 din Chimie Perfectă)

Părerea mea:

Doar ce-am terminat cartea şi nu m-am putut abţine să nu îi fac recenzia cât mai repede de teamă că aş putea uita ceva din farmecul său.
E superbă! Recunosc, mult prea siropoasă pentru papilele mele gustative, dar întotdeauna mi-au plăcut poveştile între badboys şi fete... decente. Am citit şi primul volum astă-vară în acelaşi mod fugitiv în care am citit şi cartea asta. Iubesc pur şi simplu ideea! Faptul că autoarea s-a gândit să facă o triologie cu fraţii Fuentes e absolut uimitoare. Asta înseamnă că nu e nevoită să tragă de acţiune cum se întâmplă în majoritatea seriilor şi fiecare carte are farmecul său aparte.
Mă gândeam că după ce am terminat prima carte, a doua nu va mai fi atât de frumoasă, dar m-am înselat. Mi se pare chiar mai interesantă. Poare mi se pare, repet, dar pe asta am savurat-o mult mai mult decât am savurat-o pe precedenta care, să nu mă înţelegeţi greşit, şi ea este sublimă!
El, nimeni altul decât fratele mijlociu al familiei Fuentes - Carlos, este un badass în puterea cuvântului. Mulţi dintre voi veţi avea tendinţa să spuneţi că seamănă cu fratele său. Nu e aşa, personalităţile lor diferă de la unul la altul şi recunosc că la început mă gândeam că nu va încerca decât să îşi imite fratele şi va părea doar un rebel care doar încearcă să pară aşa şi nu-i iese.
La începutul cărţii, e complet lipsit de sentimente şi ia totul în batjocură, dar pe parcurs bucăţele din masca aceea glacială a sa care-i opreşte sentimentele faţă de lumea înconjurătoare începe să se desprindă încetul cu încetul. E încăpăţânat. Îmi amintesc când s-au dus ei - Carlos şi Kiara - pe munte şi el a vrut să plece, iar resentimentele s-au stecurat în mintea sa pe drum spre maşină - vrând să plece fără ea -, dar le-a ignorat. N-am putut decât să îmi dau seama de aici că încearcă să-şi nege sentimentele.
Destul cu el, să trecem la ea, nimeni alta decât fiica profesoului de psihologie din universitatea fratelui lui Carlos (Alex) - Kiara. O fată... aparte. Pasionată de maşini, căţărări şi este totodată şi fiica pe care orice părinte şi-ar dori-o. Sinceră, cuminte - poate prea cuminte -, o relaţie foarte deschisă cu părinţii şi cu un palmares imaculat chiar. Era să uit, adoră provocările fapt pentru care i-am dat un BIG LIKE cât casa de mare.
Ceea ce mi-a plăcut la nebunie e că niciunul nu se schimbă complet la finalul cărţii. El devine îndăgostit, dar rămâne la fel de vanitos, iar ea... nu prea se schimbă deloc. Rămâne aceeaşi persoană încăpăţânată, dar până peste urechi de îndrăgostită.
Bine-nţeles, a avut pericole, n-a fost doar o carte monotonă unde un el şi-o ea anonimi se iubesc. Marele "El Diablo" îl bagă pe el într-o bandă cu forţa şi tatăl ei face tot posibilul să-l scoată de-acolo.
Ceea ce mi-a mai plăcut e că profesorul - tatăl Kiarei - dă dovadă de o analiză atât de profundă şi de "la rece" în situaţii aproape imposibile pentru un părinte. Bine, e normal ţinând cont că-i psiholog.

E o carte bună, spre foarte bună şi o recomand în special celor care s-au săturat de cărţi dramatice, SFuri sau horroruri. Pentru mine una, a fost o detaşare faţă de toate cărţile pe care le-am citit în ultimul timp. Exact ca un pahar cu apă rece binevoit într-o zi caniculară de vară.

Iar cu trailerul m-a cucerit total! :3 Cum poate fi Carlos - dar şi Alex - atââât de frumos!? M-a cam dezamăgit Kiara, dar trecem peste...
PS: Nu m-am putut abţine să nu pun şi poza asta cu cele 3 vedete din triologia Simonei Elkeles. :x
Cheers!

Trădarea de P.C. şi Kristin Carl (vol. 2 din Casa Nopţii)

Părerea mea:*SUNT CÂT SE POATE DE SUBIECTIVĂ, IAR CUI ÎI ESTE TEAMĂ CĂ I-AŞ PUTEA INFLUENŢA POSIBILA VIITOARE LECTURĂ ÎN VREUN FEL ÎN CARE NU ÎI CONVINE, NU ESTE OBLIGAT SĂ CITEASCĂ*
In sfârşit am terminat de citit şi al doilea volum din Casa Nopţii - Trădarea. Nu am să vă fac un rezumat a celor ce se întâmplă în carte, pentru că puteţi da şi voi un search pe Google :P, vă voi spune doar impresiile pe care le am în urma ei.
Deci, cartea nu e extraordinară, exact cât prima de bună. Noroc cu ideea magnifică a autoarei că altfel aş fi abandonat cartea după primele capitole citite. :D
După cum am mai zis, ideea e bună, numai că mai sunt mici scăpări pe ici pe colo. Adică Zoey, protagonista şi o Mare Preoteasă în deveire, are o atitudine prea suverană faţă de ceilaţi, e cam prea egocentristă uneori, numai că în mare e de înţeles că de, după a devenit adolescentă, e nevoită să se transforme şi în vapir şi nu orice vampir, ci ditamai preoteasa.
N-a fost o carte care să aibă miez, ci consider că-i mai mult o carte de legare între prima şi următoarele următoarele. Totodată, consider că-i şi intriga întregii serii. O să vedeţi că la final totul va lua o întorsătură în adevăratul sens al cuvântului şi de aici totul se va schimba. Dar până atunci trebuie să vă îndopaţi bine cu răbdare că vor fi pagini întregi cu monologuri şi frământări - nu vă imaginaţi că-i cava psihologic, că nu prea e :D.
Ce nu mi-a plăcut deloc a fost că întâmplările erau mult prea multe într-un timp foarte scurt. Adică într-o zi putea şi să moară cineva, Zoey şi să se certe cu altcineva, şi să vorbească nu ştiu ce cu Neferet - dau un exemplu, întâmplările nu mai ştiu dacă se petrec chiar în ordinea asta -.
Iar ce mi-a plăcut şi chiar m-a făcut să zâmbesc este că între Afrodita - cea care în prima carte era o scorpie - şi Zoey se leagă ceva, ceea ce mă bucură enorm.  Nu ştiu de ce, dar încă din Semnul nu prea am urât-o pe Afrodita, chiar dacă reprezenta personajul negativ.
În fine, eu am aşteptări foarte mari de la o carte în general, dar şriu că multe lucruri nu sunt cum le vreau eu a fi. :D E o carte care cred că se vrea a fi înţeleasă şi de preadolescenţi care au un apetit faţă de citit mai mare. :D
Cheers! ^^