Sub aceeaşi stea de John Green

Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?

Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că, de când se ştie, a fost „în fază terminală“. Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.
Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.

Părerea mea: A fost o carte bună, care efectiv te făcea să uiţi de suferinţa prin care cei doi adolescenţi trec, dar la final te făcea să conşientizezi că noi, majoritatea celorlalţi muritori de rând, avem o viaţă mult mai sănătoasă decât a lor şi nu facem nimic altceva decât să o irosim. 

Pe parcursul cărţii, mai ales spre final, plângeam şi râdeam în acelaşi timp, dar nu ajungeam să conştietizez asta decât după ce mă trezea cineva din tranşa în care intram. 
Mă rog, nu pot să spun că e perfectă sau că e "ca la carte", pentru că nu e. Are anumite pasaje şi aspecte care mie nu mi-au plăcut în mod special, dar asta nu este decât o chestie de opinie şi ar fi inutil să le spun aici pe toate, pentru că v-ar influenţa perspectiva asupra cărţii într-un mod care poate nu ar fi tocmai cel mai bun.
Cred că cel mai mult mi-a plăcut povestirea după moartea lui Augustus. Bine, mi-a plăcut şi înainte, pentru că Augustus e un dulce, însă după moartea sa, felul în care autorul a descris sentimentele şi etapa prin care trecea Hazel mi s-a părut incredibil de frumos şi special. Nişte cuvinte atât de simple şi aparent impasibile, m-au cuprins în profunzimea lor atât de mult încât la un moment dat am ajuns să mă simt eu Hazel şi eu să trec prin tot ce trece ea. Mi-a plăcut şi că nu s-a creat o atmosferă şi mai dramatică decât deja era prin acţiunea şi ideea propriu-zisă şi îi dau o bilă albă lui Green pentru asta şi pentru modul incredibil prin care i-a reflectat sentimentele lui Hazel.

Mi s-a părut un pic absurd chestia cu metafora, adică faptul că Augustus fuma, dar de fapt nu fuma şi "sfida moartea". În fine, ăsta nu este decât un aspect minor în toată complexitatea cărţii. 

"Ele nu te ucid dacă nu le aprinzi. [...] Iar eu niciodată n-am aprins vreuna. E o metaforă, înţelegi? Pui lucrul ucigător drept între dinţi, dar nu-i dai puterea să-şi înfăptuiască omorul."

Cred că singurul cuvânt prin care pot caracteriza personajele este atipic. Fiecare este conturat în maniera proprie şi cu o personalitate atât de reală, încât uiţi la un moment dat că ele nu fac parte, în fond, decât dintr-o ficţiune.
Nu e o carte extraordinară, dar este o carte cu priză la public, iar Green ştie ce şi cum să facă pentru a câştiga dragostea şi atenţia cititorilor.Tumblr-ul vuieşte încontinuu cu cărţi de-ale lui.
Într-un final, mi-a plăcut. Mult. Îmi amintesc că la final rămăsesem complet fără cuvinte şi aveam o senzaţie tare stranie şi nu ştiam dacă să plâng sau să râd sau dacă să rămân impasibilă.
O recomand tuturor, pentru că Hazel are un mod de a exprima sentimentele foarte matur, dar în acelaşi timp rămâne şi o adolescentă din punct de vedere al gândirii şi de aceea cred că şi oamenii mai maturi ar putea să o citească.  

Nota mea: 4,7/5

Mare Tranquillitatis de Katja Millay

Fostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul – identitatea, spiritul, dorința de a trăi – să plătească pentru asta.

Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.
Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa nouă colegă de școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până când nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu cât o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.
Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional și despre miracolul celei de-a doua șanse.

 

Părerea mea: Este ultima mea carte citită şi ştiu că ar trebui să fac recenzii la alte cărţi, însă pur şi simplu nu-mi pot dezlipi gândul de la această carte. 

Înainte să mi-o precomand şi, evident, să o citesc, am citit destul de multe recenzii despre ea. Dintre toate postările citite despre cartea asta, nu am găsit nici măcar una care să spună că nu e frumoasă sau măcar să evidenţieze un astept neplăcut al cărţii. Evident, eu, citind de atâta timp numai cărţi din gloată şi supramediatizate, am fost destul de neîncrezătoare şi am spus că nu se poate să fie chiar aşa, dar nu, m-am convins că nu am mai citit în viaţa mea o carte mai bună şi poate nu voi mai avea curând şansa să citesc o carte la fel. 

Este o carte pe care trebuie să o înţelegi înainte de a o citi. 

Lectura este emoţionantă şi crudă, dar Millay te face să  iubeşti toată suferinţa pe care ţi-o provoacă fiecare sentiment absolut sfâşietor ar personajelor. Personajele sunt atât de mature şi au trăit în 18 ani mai multe decât au trăit alţii într-o viaţă, dar totuşi, autoarea nu i-a conturat ca pe nişte victime ale societăţii, ce în fond sunt, ci a făcut în aşa fel încât să fie demne de toată admiraţia cititorului. 

Cred că e prima carte la care am fost la un pas să plâng şi asta înseamnă pentru mine înseamnă ceva. 

Autoarea are un stil de scris atât de curat şi de frumos încât cu doar câteva cuvinte îţi sfâşie sufletul în două, dar ţi-l repară la loc cu alte câteva. Superb! 

Nu cred ca pot să aleg între Nasya şi Josh pentru că amâdoi m-au surprins şi m-au emoţionat în egală măsură. Sunt cred că cele mai temperamentale personaje pe care le-am citit vreodată într-o carte. Momentul când Nastya a venit acasă la Josh să îi spună că a ajutat-o să îşi distrugă şi ultimul lucru pur din ea, mi s-a părut epic. Răbufnirea emoţională a lui Josh mi s-a părut perfect descrisă şi în ciuda siituaţiei atât de dramatice eram în culmea fericirii că am surprins o frântură din adolescentul tipic care trebuie sa fie el. Nu cred că pot să argumentez în câteva cuvinte toate semnificaţiile pe care mi-a transmis-o autoarea în urma scenei ăsteia.

Titlul mi se pare atât de frumos şi mi-a plăcut la nebunie cum a făcut legătura cu cartea. Coperta românească o urăsc, dar mă uit la cea din America şi-mi mai trece. :))

- Dac-am avea acum un telescop, aş putea să-ţi arăt Marea Liniştii. Mare Tranquillitatis, adaugă ea, arătându-mi spre cer. Vezi? Acolo sus, pe lună. Dar nu poţi să-ţi dai bine seama de aici.

- De-asta ai tu imaginea cu luna în camera ta? o întreb. [...]

- O ţin acolo ca să-mi aducă aminte că e o vrăjeală. Mi s-a părut, după nume, un loc minunat, paşnic. Ca unul în care ai vrea să te duci după ce mori. Linişte şi apă pretutindeni. Un loc care să te înghitp şi să te accepte, orice-ar fi. Asta era imaginea mea despre ea.

 Trailer-ul. Neoficial, dar perfect!

O recomand: Nu cred că o pot recomanda unei categorii de oameni, pentru că clar nu este o carte pentru orice tip de adolescent. După cum am mai spus, mai întâi trebuie să o înţelegi, şi apoi să o citeşti. :) 

Nota mea: 5+/5 

10 lucruri pe care le-am făcut (şi probabil nu ar fi trebuit) de Sarah Mlynowski

 Dacă i se oferă ocazia, care fată de șaisprezece ani n-ar profita de șansa de a se muta acasă la o prietenă și de a trăi amândouă fără supravegherea părinților? Cu toate că „ocazie” poate să nu fie termenul potrivit, din moment ce April a trebuit să-i spună tatălui ei un foarte mărunt neadevăr, ca s-o facă să devină posibilă (vezi #1: Ne-am mințit părinții). Însă ea și colocatara ei, Vi, sunt pe deplin responsabile și capabile să-și poarte singure de grijă. Cum de-au ajuns la „Am chiulit de la școală” (#3), „Am dat o petrecere trăsnită” (#8), „Am cumpărat un jacuzzi” (#4), și, hm, „Am adăpostit o fugară” (#7), cam este un mister până și pentru ele.

În această amuzantă și dulce-amăruie poveste, Sarah Mlynowski sondează mintea și sufletul unei fete care rămâne pentru prima oară pe cont propriu. Ca să ajungă cu bine la capătul anului școlar, April va fi nevoită să jongleze cu un triunghi amoros, să învețe să se descurce singură și să accepte faptul că lumea ei, cu atâta grijă construită, s-ar putea nărui pur și simplu… odată cu fiecare lucru pe care n-ar fi trebuit să-l facă.

Părerea mea: Nu ştiu ce să spun despre cartea asta. Prima data m-am hotărât să comand de pe net cartea asta m-a atras chestia aceea:

2 fete + 3 baieti + 1 casa – parinti = 10 lucruri pe care le-au facut April si  prietenii ei, si (cu certitudine, poate sau probabil) n-ar fi trebuit sa le faca.

Mă aşteptam să fie cât de cât mai bună de cât a fost ea în realitate. Dar nici nu pot să zic că a fost rea. Atâta doar că a avut anumite părţi care au fost oarecum exgerate şi ridicularizate. Ca să nu mai spun nici de personajele cine ştie ce conturate.
Mi s-a părut forţat faza de început când April şi-a convins tatăl să rămână acasă la prietena ei cea mai bună. Acum, hai să fim serioşi, ce părinte cu capul pe umeri ar face asta dând doar un telefon la "mama" prietenei? Eu, una, nu conosc pe cineva care ar face asta. Am văzut că asta a stârnit anumite discuţii şi în rândul cititorilor şi al criticilor.
Alt lucru care nu mi-a mai plăcut e că aproape jumătate din carte are în prim-plan pierderea virginităţii lui April şi a iubitului ei. Am avut senzaţia că efectiv toată acţiunea parcă s-a învârtit în jurul axei pierderii virginităţii celor doi. Mă rog, până la urmă, cu greu, au reşit. I-am înţeles intenţia lui Mlynowski de a crea un oarecare suspans, mai ales în seara cu pricina, dar în cazul meu cel puţin, i-a cam dat greş.
Şi că tot suntem la capitolul acesta al dragostei, nici triunghiul acela amoros nu prea m-a dat pe spate că nu prea a avut mai nimic ieşit din comun în perspectiva mea. Atât doar că Hudson mi s-a părut mult mai adorabil decât Noah care mi-a dat impresia unui mare fraier.
Însă, trebuie să spun că farmecul cărţii, de fapt, stă în spatele acestor părţi vădit exagerate şi are ascuns un puternic motiv educativ. *Mă simt ca-ntr-o nuvelă. După textul propriu-zis, vine morala. :))* Pentru mine, cel puţin, ca şi adolescent cu personalitatea încă nesudată cum trebuie, mi-a schimbat într-o oarecare măsură viziunea şi pentru asta trebuie să apreciez cartea.
Mă rog, nu ştiu câţi acum sunt dornici de asta, poate nici eu nu eram dacă ştiam de la început de toate chiţibuşurile ei, însă cred că una peste alta şi-a meritat timpul pierdut citirii, mai ales că nu am pierdut chiar atât de mult.
Îi mai dau o bilă albă pentru organizarea capitolelor şi pentru puternica legătură dintre titlu şi conţinutul cărţii, dar îi dau şi una neagră pentru coperta absolut oribilă.
O recomand: În special adolescenţilor, pentru că nu ştiu ce adult ar avea răbdarea să o citească, însă pentru cineva de vârsta mea este numai bună.

Nota mea: 3,2/5